ZIUA 613
După cină, în timp ce se spală pe față și se pregătește de culcare, Helena aude o bătaie în ușă și îl găsește pe Slade stând în hol, cu ochii întunecați și tulburi.
— Ce s-a întâmplat? îl întreabă ea.
— Reed s-a spânzurat în camera lui.
— O, Dumnezeule! Din cauza amintirii moarte?
— Să nu facem presupuneri. Creierul unui dependent este conectat într-un mod diferit de al nostru. Cine știe ce a văzut de fapt când a murit?! Oricum, m-am gândit doar că ar trebui să știi. Dar nu-ți face griji. O să-l recuperăm mâine.
— Să-l recuperăm?
— Cu scaunul. Voi fi sincer, nu sunt nerăbdător să mor din nou. După cum îți poți imagina, este extrem de neplăcut.
— El a ales să își pună capăt vieții, spune Helena, încercând să-și controleze emoțiile. Cred că ar trebui să respectăm asta.
— Nu cât timp este angajatul meu.
•
Stând în pat, câteva ore mai târziu, ea se întoarce de pe o parte pe alta fără să adoarmă.
Gândurile îi trec iute prin minte și nu le poate opri.
Slade a mințit-o.
A manipulat-o.
A împiedicat-o să comunice cu părinții ei.
I-a furat o viață.
Deși nimic nu a provocat-o intelectual mai mult decât puterea misterioasă a scaunului, nu are încredere în Slade. Au modificat amintiri. Au schimbat realitatea.
Au adus un om înapoi din morți. Și, cu toate astea, el încă împinge limitele, cu o hotărâre obsesivă care o face să se întrebe care este scopul lui final.
Se dă jos din pat și se îndreaptă spre fereastră, dând la o parte draperiile.
Luna e sus pe cer și luminează marea, a cărei suprafață este de un albastru întunecat și strălucitor, ce pare încremenit.
Nu va mai exista ziua în care să o aducă acolo pe mama ei, instalând-o pe scaun pentru a mapa ce a mai rămas din mintea ei.
Asta nu se va mai întâmpla niciodată. Este timpul să lase visul să moară și să plece de acolo cât mai repede.
Dar nu poate. Chiar dacă ar reuși să fugă cu unul dintre vasele de provizii, în clipa în care Slade își va da seama că a dispărut, se va întoarce pur și simplu la o amintire de dinainte să fugă și o va opri.
Te-ar putea opri chiar înainte să încerci să scapi. Înainte să-ți vină ideea măcar. Înainte de această clipă.
Iar toate acestea înseamnă că acum nu mai există decât o singură cale de scăpare de pe platformă.
BARRY
decembrie 2007
Este mai bun la serviciu, în parte pentru că își amintește amănunte despre cazuri și suspecți, dar în principal pentru că îi pasă. Superiorii încearcă să îl promoveze într-un post mai bine plătit, de birou, cu rol de supervizare, dar refuză. Vrea să fie un detectiv grozav, nimic mai mult.
Se menține departe de țigări, bea numai în weekenduri, aleargă de trei ori pe săptămână și o scoate pe Julia în oraș în fiecare vineri seara. Între ei lucrurile nu sunt tocmai perfecte. Ea nu simte trauma morții lui Meghan și a distrugerii căsniciei lor, însă el nu poate ignora cum le-au corodat legătura acele evenimente. În fosta lui viață, i-a luat multă vreme până să nu mai fie îndrăgostit de Julia și, chiar dacă s-a întors înainte de momentul în care totul făcuse implozie, nu este ca și cum ar apăsa un întrerupător.
•
Se uită la știri în fiecare dimineață, citește ziarele în fiecare duminică și, deși își amintește momentele importante – candidatul care va deveni președinte, primele zguduieli ale unei recesiuni –, majoritatea sunt suficient de neclare și de insignifiante încât să pară iar noi.
•
Acum își vizitează mama în fiecare săptămână. Are șaizeci și șase de ani și în curând va avea primele simptome de glioblastom, ceea ce o va ucide lent în următorii cinci ani. După un timp nu-l va mai putea recunoaște și nu va mai putea să poarte o conversație, urmând să moară într-un hospice, după ce va ajunge doar un înveliș împuținat. Îi va ține mâna osoasă în ultimele ei clipe, întrebându-se dacă simte atingerea sa în ciuda peisajului anihilat al creierului său.
În mod ciudat, nu simte tristețe sau disperare știind cum și când viața ei va lua sfârșit. Acele ultime zile par izolate și de neatins în timp ce stă în apartamentul ei din Queens cu o săptămână înainte de Crăciun. De fapt, consideră un dar faptul că știe totul dinainte. Tatăl lui a murit pe când Barry avea cincisprezece ani, de la un anevrism aortic brusc și neașteptat. Cu mama lui, încă are câțiva ani în care să își ia la revedere, să se asigure că știe că o iubește, să spună toate lucrurile care îi stau pe inimă, iar asta îi conferă o consolare de nemăsurat. În ultima vreme s-a tot întrebat dacă asta este cu adevărat viața – o despărțire lungă de cei pe care îi iubim.
Azi a adus-o pe Meghan cu el, iar fiica și mama joacă șah în timp ce el stă lângă fereastră. Mama lui cântă în acel falsetto care stârnește mereu ceva adânc în el, iar atenția îi este împărțită între jocul lor și trecătorii de pe strada de dedesubt.
În ciuda tehnologiei vechi din jur și ocazionalului titlu de știri familiar, nu simte că trăiește în trecut. Acest moment îi dă senzația de acum. Experiența are un impact filosofic asupra percepției sale asupra timpului. Poate că Vince avea dreptate. Poate că totul se întâmplă în același timp.
— Barry?
— Da, mamă?
— Când ai devenit atât de introspect?
