Cei care caută pacea.
Cei care vor să se ascundă.
Și, desigur, cei care speră la ambele.
Îi este dor de stimularea mentală a muncii sale. Îi este dor să fie într-un laborator. Îi este dor să aibă un obiectiv. O macină pe dinăuntru când se întreabă ce cred oare părinții ei despre dispariția ei. Se simte vinovată în fiecare oră și în fiecare zi fiindcă nu construiește scaunul, care ar putea păstra amintirile esențiale ale oamenilor precum mama ei.
I-a trecut prin minte că o soluție pentru toate acestea ar fi să îl ucidă pe Slade. Ar fi suficient de ușor să se apropie de el – l-ar putea suna pe Jee-woon, spunându-i că s-a răzgândit în legătura cu oferta. Dar nu are curaj. Că este bine sau nu, pur și simplu nu este genul acesta de persoană.
Așa că se consolează știind că fiecare zi în care rămâne în acest colț izolat de lume nedescoperită de Slade este o zi în care ține oamenii la adăpost de ce ar putea construi.
•
După doi ani, se mută în Anchorage, Alaska, unde face voluntariat ca asistent de cercetare pentru un neurolog la universitate – un om bun, care nu are habar că unul dintre învățăceii săi este cel mai proeminent cercetător din lume. Își petrece zilele intervievând pacienți cu Alzheimer și înregistrându-le amintirile deteriorate pe parcursul a săptămâni și luni întregi, pe măsură ce boala își parcurge etapele crude și dezumanizante. Munca nu este deloc inovatoare, dar cel puțin își pune intelectul în slujba unui domeniu de studiu de care este pasionată. Plictiseala și lipsa unui scop din timpul petrecut în Yukon o aduseseră în pragul depresiei.
Sunt zile în care ar vrea cu disperare să înceapă construcția microscopului de lumină și a laserului cu ajutorul căruia ar putea captura și păstra amintirile oamenilor cărora le ia interviuri, oameni care încet se pierd pe sine și amintirile care îi definesc. Dar riscul este prea mare. Munca ei l-ar putea alerta pe Slade sau cineva ar putea, la fel ca ea, să facă accidental saltul de la reactivarea amintirii la călătoria în amintire. Oamenilor nu li se poate încredința o tehnologie de o asemenea putere – odată cu fisiunea atomului, a apărut și bomba atomică. Abilitatea de a schimba memoria și, astfel, realitatea ar fi cel puțin la fel de periculoasă, în parte pentru că ar fi într-atât de seducătoare. Oare nu schimbase și ea trecutul, cu prima ocazie chiar?
Dar scaunul nu a fost realizat, iar ea a dispărut, astfel că nu există nicio amenințare la adresa amintirii și a timpului în afară de cunoștințele din mintea ei, pe care le va lua cu sine în mormânt.
Gândul de a se sinucide i-a trecut prin minte de mai multe ori. Ar fi polița de asigurare supremă care l-ar împiedica pe Slade s-o găsească și s-o forțeze să coopereze. A ajuns până în punctul în care și-a pregătit tablete de clorură de potasiu în caz că va veni vreodată ziua aceea.
Le ține la ea tot timpul, într-un medalion de argint pe care îl poartă la gât.
•
Helena parchează în spațiul pentru vizitatori, aproape de intrare, și iese în căldura înăbușitoare de august. Împrejurimile sunt bine întreținute. Sunt foișoare, fântâni și zone de picnic. Se întreabă cum poate oare tatăl ei să își permită acest loc.
La recepție, trebuie să își scrie numele pe formularul de vizitator. Când administratorul îi face o copie a vechiului ei permis de conducere din California, Helena privește în jur tensionată.
Se află de trei ani în această nouă cronologie. Amintirile false ale lui Slade despre timpul petrecut împreună pe platforma lui petrolieră l-ar fi găsit în zorii zilei de 6 iulie 2009, în același moment (din vechea cronologie) în care ea a murit în rezervorul de deprivare și s-a întors în amintirea în care Jee-woon vine la laboratorul ei de la Stanford.
Dacă Slade nu a căutat-o înainte de asta, cu siguranță o va face acum. După toate probabilitățile, a plătit pe cineva de aici ca să îl anunțe dacă Helena va apărea vreodată.
Ceea ce ea tocmai a făcut.
Dar nu a venit aici ignorând riscul.
Dacă Slade sau unul dintre oamenii săi o urmărește, este pregătită să facă față.
Întinde mâna și apucă medalionul care îi atârnă la gât.
— Poftim, draga mea! Administratorul îi dă Helenei ecusonul de vizitator. Dorothy este în camera 117, la capătul holului. Îți deschid eu.
Helena așteaptă în timp ce ușa de la aripa Memory care se deschide încet.
Mirosurile de produse de curățenie, urină și mâncare de cantină se amestecă și invocă amintirea ultimei dăți când a pus piciorul într-o facilitate de îngrijire a adulților – cu douăzeci de ani în urmă, în timpul ultimelor luni din viața bunicului său.
Trece printr-o zonă comună, unde rezidenții aflați într-o inerție indusă de medicamente stau în jurul unui televizor ce difuzează o emisiune despre natură.
Ușa de la 117 este întredeschisă, iar ea o împinge ușor.
După calculele Helenei, au trecut cinci ani de când și-a văzut ultima oară mama.
Dorothy stă într-un scaun cu rotile cu o pătură peste picioare, privind pe fereastră spre poalele munților Rocky. Trebuie s-o fi zărit pe Helena cu vederea periferică, pentru că întoarce încet capul spre ușă.
Helena zâmbește.
— Bună.
Mama ei se uită la ea fără să clipească.
Niciun semn de recunoaștere.
— Este în regulă dacă intru?
Mama ei lasă capul în jos, într-un gest pe care Helena îl interpretează drept acord. Apoi închide ușa după ea.
— Îmi place camera ta foarte mult, spune Helena.
Un televizor fără sonor este deschis la un canal de știri. Pretutindeni sunt fotografii. Cu părinții ei mai tineri, în vremuri mai bune. Cu ea bebeluș, copil, adolescent, la vârsta de șaisprezece ani, stând la volanul mașinii familiei, un Chevy Silverado, în ziua în care a obținut permisul de conducere.
Potrivit paginii Caring Bridge, realizată de tatăl ei, Dorothy se afla la îngrijire specială de la Crăciunul trecut, când a lăsat aragazul aprins și aproape că a dat foc la bucătărie.
Helena se așază lângă mama ei la masa mică, circulară, de lângă fereastră. Observă un buchet de flori vechi, care s-au scuturat în jurul vazei.
Mama ei pare fragilă ca o pasăre, iar lumina dimineții târzii care îi cade pe față o face să arate palidă și subțire. Deși are doar șaizeci și cinci de ani, pare mult mai bătrână. Părul ei argintiu se subțiază. Mai multe pete îi acoperă mâinile, care încă arată remarcabil de feminine și de grațioase.
— Sunt Helena. Fiica ta.
