— Cu două zile în urmă. Pe 5 noiembrie 2018. Dar, desigur, asta s-a întâmplat în urmă cu mai multe cronologii.

Barry o ia pe ieșirea spre podul Brooklyn.

— Nu vreau să mă îndoiesc de tine, spune el, dar nu te-ai fi putut întoarce într-o altă amintire?

— Cum ar fi fost să îmi împiedic nașterea, astfel încât scaunul să nu fie realizat vreodată?

— Nu la asta m-am referit.

— Eu nu mă pot întoarce ca să îmi împiedic nașterea. Altcineva poate, iar eu devin apoi o amintire moartă. Dar nu există paradoxul bunicului sau orice paradox temporal când vine vorba de scaun. Tot ce se întâmplă, chiar dacă este modificat sau anulat, continuă mai departe în amintiri moarte. Cauza și efectul nu țin cont de timp.

— Bine, dar dacă te-ai fi întors într-o amintire pe platforma petrolieră? Ai fi putut să-l împingi pe Slade de pe platformă sau ceva de felul ăsta.

— Tot ce s-a întâmplat pe platformă există în amintiri moarte. Nu te poți întoarce în ele. Am încercat –, însă cu rezultate dezastruoase. Dar, da. Ar fi trebuit să-l ucid când am avut ocazia.

Acum sunt la jumătatea drumului de peste râu, iar umbrele se succed rapid pe deasupra. Poate este efectul cafelei sau poate apropierea lor de oraș, cert este că, brusc, Barry se trezește de-a binelea.

— Ce sunt amintirile moarte? întreabă el.

— Sunt ceea ce toți consideră amintiri false. Doar că nu sunt false, ci s-au întâmplat într-o cronologie căreia cineva i-a pus capăt. De exemplu, cronologia în care fiica ta a murit este acum o amintire moartă. Ai pus capăt acelei cronologii și ai început-o pe aceasta, când Slade te-a ucis în camera de deprivare.

Barry intră în Midtown, se îndreaptă spre nord pe 3rd Avenue, apoi o ia spre stânga, pe East 49th. În cele din urmă oprește pe trotuar exact lângă intrarea aparentă în clădirea lui Slade – un hol cu un set de ascensoare care nu duc nicăieri. Singura modalitate adevărată de a intra este prin structura parcării subterane de pe 50th.

Când ies din mașină, plouă torențial. Barry scoate din portbagaj o geantă de voiaj neagră, iar Helena îl urmează pe trotuar până la intrarea într-un bar în care au mai fost înainte, peste patru luni, când au venit să pândească accesul prin tunel spre clădirea lui Slade și să discute planurile pentru acest moment.

Barul Diplomat, cu mirosul său rânced, este surprinzător de aglomerat și la fel de iară suflet pe cât își amintește. Insigna lui Barry captează atenția barmanului scund. Este același tip pe care Helena și Barry l-au întâlnit și patru luni mai târziu, într-un viitor mort – un nenorocit cu un complex napoleonian, căruia însă îi e foarte teamă de polițiști. Stă lângă Barry în timp ce acesta se prezintă, recomandând-o apoi pe Helena drept partenera lui. Îi explică omului că au nevoie să acceseze pivnița, întrucât a fost raportată o agresiune sexuală care a avut loc acolo noaptea trecută.

Preț de cinci secunde, Helena crede că nu va funcționa. Barmanul o privește fix, ca și când nu ar crede rolul ei în toate acestea. Ar putea cere să vadă un mandat. Și-ar putea acoperi spatele sunându-l pe proprietar. În schimb, strigă pe cineva pe nume Carla.

O ospătăriță lasă pe bar o tavă cu pahare goale și vine spre ei.

— Dânșii sunt polițiști, spune barmanul. Au nevoie să intre în pivniță.

Carla ridică din umeri, apoi se întoarce fără să scoată o vorbă și merge pe lângă bar, intrând într-o cameră frigorifică. Îi conduce printr-un labirint de butoaie argintii spre o ușă îngustă, aflată în cel mai îndepărtat colț al camerei.

Ia o cheie dintr-un cui de pe perete și deschide lacătul ușii.

— Atenție, nu e lumină acolo jos.

Barry deschide fermoarul genții și scoate o lanternă.

— Omul a venit pregătit, spune ea. Ei bine, atunci vă las să continuați.

Barry așteaptă până când pleacă ea pentru a deschide ușa pivniței.

Raza lanternei luminează o scară îngustă, într-o stare îndoielnică, ce coboară în întuneric. Umezeala veche și pătrunzătoare este copleșitoare – mirosul unui loc de mult uitat. Helena trage adânc aer în piept pentru a-și tempera pulsul rapid.

— Asta e? întreabă Barry.

— Asta e.

Îl urmează în jos pe treptele care scârțâie și care dau într-o pivniță ce conține mai multe rânduri de rafturi prăbușite și un butoi de petrol ruginit, plin cu gunoi ars.

În capătul camerei, Barry mai deschide o ușă, care scârțâie sinistru. Trec pragul și ajung într-un coridor arcuit, cu pereți de cărămidă sfărâmicioasă.

Este mai frig aici, sub străzile orașului, iar aerul miroase a mucegai. Aud susurul apei care se scurge și fojgăitul distant, nevăzut al șobolanilor.

Helena o ia înainte.

Pașii lor se aud cu un ecou puternic.

La fiecare cincisprezece metri trec pe lângă uși deteriorate, care duc spre măruntaiele altor clădiri.

La a doua intersecție, Helena o ia pe un nou coridor și, după vreo treizeci de metri, se oprește și îi arată lui Barry o ușă ca toate celelalte. E nevoie de multă forță ca să miște clanța, iar când reușește îmbrâncește ușa cu umărul, deschizând-o.

Ies din tunel și ajung într-o altă pivniță, unde Barry lasă geanta pe podeaua de piatră și desface fermoarul. Scoate o rangă, un pachet de coliere de plastic, o cutie de gloanțe de calibrul 12, o pușcă și patru încărcătoare de rezervă pentru Glock-ul său.

— Ia cât de multe cartușe poți să duci, spune el.

Helena deschide cutia și începe să îndese gloanțele în buzunarele jachetei de piele. Barry verifică încărcătura de la Glock, apoi își scoate pardesiul și înghesuie restul încărcătoarelor în buzunare. Ia ranga și traversează camera spre o nouă ușă. Este încuiată de pe partea cealaltă. Introduce un capăt al răngii adânc în deschizătură și trage cât de tare poate.

La început, nu se aude decât suflul cauzat de efortul lui. Apoi, ruperea lemnului și pocnetul metalului rupt. Când ușa se deschide puțin, Barry bagă mâna prin crăpătură și rupe un lacăt stricat, ruginit. Apoi deschide ușa suficient de mult încât să se poată strecura prin ea.

Pătrund în vechea încăpere a hotelului, care pare să fie abandonată de cel puțin jumătate de secol. Croindu-și drum printr-un labirint de aparate și de cadrane vechi, trec într-un final pe lângă boiler și ies pe o ușă care dă spre o scară ce urcă în întuneric.

— La ce etaj este apartamentul lui Slade? șoptește Barry.

— Douăzeci și patru. Laboratorul este la șaptesprezece, serverele, la șaisprezece. Ești gata?

— Mi-aș dori să luăm liftul.

Planul lor este să meargă direct la Slade, sperând să îl găsească acasă, în apartamentul său. În clipa în care acesta va auzi un foc de armă sau va detecta ceva suspect, cel mai probabil va goni spre scaun ca să îi poată opri înainte să pună piciorul în clădirea lui.

Barry începe ascensiunea, ținând lumina lanternei spre picioarele lor. Helena e pe urmele lui, foarte aproape, încercând să pășească încet, dar lemnul vechi al scărilor se îndoaie și geme sub greutatea lor.

După câteva minute, Barry se oprește lângă ușa cu numărul 8 și stinge lumina.

— Ce este? șoptește Helena.

— Am auzit ceva.

Stau în întuneric și ascultă, iar inima ei bate cu putere. Pușca devine tot mai grea cu fiecare secundă. Nu văd nimic, nu aud nimic, în afara unui geamăt slab, care seamănă cu sunetul aerului la deschiderea unei sticle.

De deasupra, o singură rază de lumină vine pe centrul scării și se înclină spre ei pe podeaua cadrilată.

— Hai, șoptește Barry, deschizând ușa și trăgând-o pe un coridor.

Înaintează rapid pe un hol cu covor roșu, unde numerele camerelor de hotel sunt proiectate pe uși de lumini din peretele opus.