— Ești bine? întreabă Barry.
Helena caută prin cameră cu privirea, apoi privește ceasul de mână și îl îmbrățișează pe Barry cu o ferocitate neliniștitoare.
— Ești în viață.
— Sigur că sunt în viață. Ce ți s-a întâmplat?
Helena îl conduce spre pat. El se așază, iar Helena scoate una dintre fețele de pernă, apoi rupe o bucată de pânză, pe care începe să o lege în jurul rănii autoprovocate, pentru a opri sângerarea.
— Tocmai am utilizat scaunul ca să mă întorc în acest moment, spune ea. Încep o nouă cronologie.
— Scaunul tău?
— Nu, cel de la etajul șaptesprezece. Scaunul lui Slade.
— Nu înțeleg.
— Am trăit deja următoarele cincisprezece minute. Durerea de după ce m-am tăiat acum a fost o modalitate de a mă întoarce în acest moment. Mi-a lăsat o amintire vie, de scurtă durată, la care să mă întorc.
— Și știi ce urmează să se întâmple?
— Dacă mergem sus, în apartament, da. Slade știe că venim. Ne va aștepta. Nu vom reuși nici măcar să ieșim din lift, iar tu vei fi nimerit în ochi de un glonț. În jur este mult sânge, iar eu încep să trag. Trebuie să-l fi nimerit pe Slade, pentru că dintr-odată îl văd târându-se prin sufrageria lui.
Iau liftul spre etajul șaptesprezece, găsesc laboratorul și deschid ușa în timp ce Jee-woon intră în rezervor. Se oprește. Vine spre mine, spunând că știe că nu i-aș face niciun rău după tot ce a făcut pentru mine, dar nu s-a înșelat mai tare de atât în toată viața lui.
La terminal, m-am conectat cu niște credențiale backdoor. Apoi am mapat o amintire, m-am urcat în rezervor și m-am întors la amintirea momentului în care m-am tăiat, în camera asta.
— Nu trebuia să te întorci pentru mine.
— Ca să fiu complet sinceră, nu m-aș fi întors. Dar nu știam unde se afla Sergei și nu am avut destul timp ca să distrug toate echipamentele. Dar sunt foarte bucuroasă că ești viu. Se uită din nou la ceasul ei. Cam în douăsprezece minute, o să ai o amintire groaznică cu toate acestea – la fel și toți cei din clădire, ceea ce este o problemă.
Barry se ridică de pe pat și îi oferă Helenei mâna.
Ea apucă pușca.
— Deci, Slade este în apartament, anticipând că acolo vom merge mai întâi – ceea ce am și făcut prima oară, spune el.
— Corect.
— Jee-woon se îndreaptă deja spre scaun, la etajul șaptesprezece, așteptând probabil să vadă dacă a existat o breșă de securitate ca să sară în bazinul de deprivare și să suprascrie această cronologie. Iar Sergei este…
— Nu se știe. Propun să mergem direct la laborator și să ne ocupăm de Jee-woon mai întâi. Orice ar fi, nu putem să-l lăsăm să se urce în rezervor.
Ies din cameră, ajungând pe coridor. Barry atinge compulsiv încărcătoarele de rezervă din buzunarele sale.
Lângă ascensoare, așteaptă să apară unul, ascultând cum se întorc rotițele de partea cealaltă a ușilor, și ține Glock-ul pregătit.
— Am parcurs partea asta deja. Nu vine nimeni jos, spune Helena.
Când lumina de deasupra liftului se aprinde, sună clopoțelul.
Barry ridică pistolul, cu degetul pe trăgaci.
Ușile se deschid.
Liftul e gol.
Intră în cabina mică, iar Helena apasă butonul pentru etajul șaptesprezece. Pereții liftului sunt acoperiți de oglinzi vechi, pătate de fum, care creează o iluzie recursivă – un număr infinit de Barry și de Helena în cabine de lift care călătoresc prin spațiu.
Când încep să urce, Barry spune:
— Să stăm la perete. Vrem să oferim cele mai mici șanse să fim țintiți când se deschid ușile. Ce armă avea Slade?
— Un pistol. Era argintiu.
— Jee-woon?
— Lângă terminal era un pistol care semăna mult cu al tău.
Pe măsură ce urcă, butoanele de la fiecare etaj se aprind.
Nouă.
Zece.
Pe Barry îl cuprinde un val de greață pricinuit de emoții. Simte gustul fricii în gură din cauza adrenalinei care îi ajunge în fluxul sanguin.
Unsprezece.
Doisprezece.
Treisprezece.
Se minunează că Helena nu pare la fel de speriată ca el. Dar, de fapt, ea a trecut deja prin toată această nenorocire.
— Îți mulțumesc că te-ai întors pentru mine, spune el.
Paisprezece.
— Dar, știi, încearcă să nu mori de data asta.
Cincisprezece.
Șaisprezece.
— Asta e, spune ea.
Liftul se oprește la etajul șaptesprezece.
