Slade pare să se gândească la întrebare în timp ce Barry se apropie de el, lovind revolverul îndepărtându-l.

— Cine știe? răspunde el în cele din urmă. După ce ai fugit de pe platforma mea petrolieră – bravo, apropo, nu am înțeles niciodată cum ai reușit asta, mi-a luat ani întregi să reconstruiesc scaunul. Dar, de atunci, am avut mai multe vieți decât îți poți imagina.

— Făcând ce? întreabă ea.

— Majoritatea au fost explorări tăcute ale acelorași aspecte: cine sunt, cine aș putea fi, în locuri diferite, cu oameni diferiți. Unele au fost mai… zgomotoase. Dar în această ultimă cronologie, am descoperit că nu mai puteam genera un număr sinaptic suficient pentru a-mi mapa propria memorie. Am călătorit prea mult. Mi-am umplut mintea cu prea multe vieți. Prea multe experiențe. Memoria începe să se fractureze. Sunt vieți întregi pe care nu mi le-am amintit niciodată, pe care le experimentez numai în frânturi. Acest hotel nu este primul lucru pe care l-am făcut. Este ultimul. L-am construit ca să îi las și pe alții să experimenteze puterea a ceea ce este – și ceea ce va fi mereu – creația ta.

Respiră cu greu și se uită la Barry, în timp ce Helena se gândește că ochii lui, în ciuda durerii evidente, au profunzimea unui om care a trăit foarte mult timp.

— Jalnică modalitate de a-i mulțumi celui care ți-a dat fiica înapoi, spune Slade.

— Ei bine, acum este moartă din nou, nenorocitule! Șocul de a-și reaminti propria moarte și clădirea care a apărut ieri au împins-o dincolo de limită.

— Chiar îmi pare rău să aud asta.

— Ai folosit scaunul în mod distructiv.

— Da, spune Slade. A fost distructiv la început, ca orice progres. La fel cum epoca industrială a deschis calea pentru cele două războaie mondiale. La fel cum Homo Sapiens l-a eliminat pe omul de Neanderthal. Dar ai da ceasul înapoi pentru tot ce vine la pachet cu asta? Ai putea? Progresul este inevitabil. Și este o forță a binelui.

Slade își privește rana din umăr și o atinge, apoi se strâmbă și se uită din nou la Barry.

— Vrei să vorbim despre ce înseamnă distructiv? Ce zici despre a fi încuiați în micile noastre acvarii, în această glumă de existență ce ne este impusă de limitele simțurilor noastre de primate? Viața este o suferință. Dar nu trebuie să fie. De ce ar trebui să fii forțat să accepți moartea fiicei tale când poți schimba asta? De ce nu ar putea un bărbat pe moarte să se întoarcă în tinerețea lui plin de înțelepciune și de cunoștințe, în loc să își petreacă ultimele ore în agonie? De ce să lași să se întâmple o tragedie, când ai putea să te întorci și să o previi? Ceea ce aperi nu este realitatea, este o închisoare, o minciună. Slade se uită la Helena. Tu știi asta. Trebuie să vezi asta. Ai adus o nouă epocă pentru umanitate. Una în care nu mai trebuie să suferim și să murim. Una în care putem experimenta atât de multe. Crede-mă, perspectiva ți se schimbă după ce ai trăit nenumărate vieți. Ne-ai permis să evadăm din limitările simțurilor noastre. Ne-ai salvat pe toți. Aceasta este moștenirea ta.

— Știu ce mi-ai făcut în San Francisco, spune Helena. În cronologia inițială. Slade se uită la ea fără să clipească, iar ea adaugă: Când mi-ai spus despre cum ai descoperit accidental ce poate face scaunul, ai omis partea în care m-ai ucis.

— Și, cu toate astea, iată-te aici! Moartea nu mai are putere asupra noastră. Aceasta este munca vieții tale, Helena. Accept-o!

— Nu ai cum să crezi că umanitatea ar putea fi înzestrată cu scaunul de memorie, spune ea.

— Gândește-te la cât bine ar putea face. Știu că ai vrut să folosești această tehnologie ca să ajuți oamenii. S-o ajuți pe mama ta. Te-ai putea întoarce să fii cu ea înainte să moară, înainte ca mintea ei să se distrugă. I-ai putea salva amintirile. Am putea să anulăm uciderea lui Jee-woon și a lui Sergei. Va fi ca și când nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. În zâmbetul lui se citește durerea. Nu vezi cât de frumoasă ar putea fi o astfel de lume?

Ea face un pas spre el.

— S-ar putea să ai dreptate. Poate că există o lume în care scaunul ne-ar face tuturor viețile mai bune. Dar nu asta e ideea. Ideea este că și tu te-ai putea înșela. Ideea este că nu știm ce ar face oamenii cu această descoperire. Tot ce știm este că, odată ce află suficient de mulți oameni despre scaun sau cum să-l construiască, nu mai există cale de întoarcere. Nu vom scăpa niciodată de bucla cunoștinței universale a scaunului. Va continua să existe în fiecare cronologie subsecventă. Vom condamna umanitatea pentru totdeauna. Aș prefera să refuz ceva glorios decât să risc totul pe o aruncătură de zar.

Slade zâmbește cu un aer cunoscător – gen știu-mai-multe-decât-îți-dai-seama care o poartă înapoi în anii petrecuți cu el pe platforma petrolieră.

— Încă ești orbită de limitările tale, spune el. Încă nu vezi întreaga imagine. Și poate că nu o vei vedea niciodată dacă nu vei călători așa cum am călătorit eu…

— Ce înseamnă asta?

El clatină din cap.

— Despre ce vorbești, Marcus? Ce vrei să spui cu „așa cum am călătorit eu”?

Slade se uită la ea, încă sângerând, apoi zumzetul procesoarelor cuantice amuțește, iar încăperea se cufundă brusc în tăcere.

Unul câte unul, monitoarele din terminal se întunecă. În timp ce Barry se uită întrebător la Helena, toate luminile se sting.

BARRY

7 noiembrie 2018

În ochi îi persistă imaginea Helenei, a lui Slade și a scaunului.

Apoi nimic.

Laboratorul se află într-un întuneric deplin.

Niciun sunet, cu excepția bătăilor inimii sale.

Undeva în față, unde cu câteva secunde în urmă stătea Slade, Barry aude zgomotul cuiva care se deplasează pe podea.

Un foc de pușcă asurzitor luminează camera preț de o fracțiune de secundă – suficient pentru ca Barry să-l vadă pe Slade dispărând dincolo de pragul ușii.

Face un pas ezitant în față, în timp ce ochii lui încă își revin după străfulgerarea de lumină de la arma Helenei. Întunericul este spart de pete portocalii. Ușa prinde contur, iar luminile clădirilor din jur se strecoară prin ferestrele de pe hol.

După focul de armă asurzitor, reușește să înregistreze sunetul unor pași care se îndepărtează rapid pe coridor. Barry se gândește că Slade nu a avut timp, în acele câteva secunde de întuneric, să pună mâna pe revolver, dar nu poate să fie sigur.

Cel mai probabil, se grăbește să ajungă la una dintre scări.

Vocea Helenei se aude din prag, doar o șoaptă:

— Îl vezi?

— Nu. Așteaptă aici până când îmi dau seama ce se întâmplă.

Aleargă pe lângă ferestrele care dezvăluie noaptea ploioasă din Manhattan. De undeva de la etaj, se aude un sunet sacadat, ca și când cineva ar cânta la o tobă.

Trece de următorul colț și ajunge într-un întuneric deplin, iar când se apropie de coridorul principal, piciorul lui lovește ceva pe podea.

Se apleacă și atinge bluza îmbibată de sânge a lui Slade. Tot nu poate să vadă nimic, dar recunoaște șuieratul unui plămân perforat care nu poate să tragă aer complet și aude gâlgâiturile lui Slade, care se îneacă în propriul sânge.

E cuprins de o teroare rece. Își trece mâna peste zid și ajunge la intersecția mai multor coridoare.

Pentru o clipă, singurul sunet vine dinspre Slade, care se stinge încet chiar în spatele lui.

Apoi ceva șuieră prin fața lui și un glonț se înfige în peretele din spatele său.

Câteva focuri de armă cu amortizor îl ajută să observe șase ofițeri lângă grupul de ascensoare, toți cu căști și cu armuri tactice, precum și cu arme de asalt pe umeri.

Barry se retrage după colț și strigă:

— Detectiv Sutton, NYPD! Secția 24!

— Barry?

Cunoaște vocea aceea.