— Am încercat să te sun în dimineața asta. M-am trezit cu o istorie alternativă a prieteniei noastre. Una în care Meghan a murit lovită de o mașină al cărei șofer a fugit de la locul faptei, pe când avea cincisprezece ani. Trăiește, nu?
— Tocmai vin de la ea.
— Ce face?
— Sincer? Nu știu. Noaptea trecută și-a amintit propria moarte.
— Cum este posibil?
Așteaptă să le vină băuturile, apoi îi spune totul, inclusiv experiența lui extraordinară de pe scaun.
— Te-ai întors într-o amintire? șoptește ea, apropiindu-se de el.
Mirosul ei e o combinație de Wild Turkey, șamponul pe care îl folosește, și praf de pușcă. Barry se întreabă dacă a venit direct de la sala de tir, unde este o încântare să o privești. N-a mai văzut pe nimeni care să tragă ca Gwen.
— Da. Apoi am început să o trăiesc, dar, de data asta, cu Meghan în viață. Până în acest moment.
— Crezi că asta este SAF, de fapt? întreabă ea. A schimba amintirile pentru a modifica realitatea?
— Știu că asta este.
La televizorul fără sunet de deasupra barului, Barry vede fotografia unui bărbat pe care îl recunoaște de undeva. La început, nu poate lega recunoașterea de o amintire.
Apoi citește subtitrarea știrilor enunțate de crainic: [AMOR TOWLES, RENUMITUL ARHITECT AL CLĂDIRII BIG BEND, A FOST GĂSIT MORT ÎN APARTAMENTUL SĂU CU O ORĂ ÎN URMĂ, CÂND…]
— Big Bend este un produs al scaunului? îl întreabă Gwen.
— Da. Când mă aflam în acel hotel ciudat, era acolo un tip mai în vârstă. Cred că era pe moarte. Am auzit o conversație în care spunea că era arhitect și, când avea să se întoarcă în amintirea lui, urma să continue cu o clădire pe care regretase mereu că nu o construise. De fapt, era planificat să folosească azi scaunul, în momentul în care realitatea s-a schimbat pentru noi toți. Bănuiesc că l-au ucis pentru că a încălcat regulile.
— Ce reguli?
— Mi-au spus că trebuia să îmi trăiesc viața puțin mai bine. Fără să trișez sistemul. Fără să fac schimbări ample.
— Știi de ce lasă oamenii să-și refacă viețile? Acest bărbat care a construit scaunul?
— Nu am idee.
Gwen își bea whiskyul. Tonomatul a fost oprit, iar barmanul pornește volumul televizorului și schimbă canalele. Fiecare rețea transmite știri nonstop de la apariția noii clădiri, în după-amiaza aceea. La CNN, a fost adusă o „expertă” în Sindromul Amintirilor False, care speculează pe marginea a ceea ce se numește „defect de memorie” în Manhattan. Ea spune:
— Dacă memoria nu este de încredere, dacă trecutul și prezentul se pot schimba, pur și simplu, fără niciun avertisment, atunci faptele și adevărul vor înceta să existe. Cum trăim într-o astfel de lume? De aceea ne confruntăm cu un val uriaș de sinucideri.
— Știi unde este hotelul ăsta? întreabă Gwen.
— Au trecut unsprezece ani – cel puțin în mintea mea –, dar probabil că l-aș putea găsi din nou. Știu că este în Midtown, presupunând că este încă acolo.
— Mințile noastre nu sunt construite astfel încât să gestioneze o realitate care ne modifică în mod constant amintirile și ne schimbă prezentul, spune Gwen. Dacă acesta este doar începutul?
Telefonul îi vibrează lui Barry în buzunar și spune:
— Scuze.
Îl scoate și citește un mesaj de la Meghan:
Tată, nu mai pot să fac asta.
Nu știu cine sunt. Nu știu nimic, cu excepția
faptului că nu aparțin acestui moment.
Îmi pare atât de rău… Te voi iubi mereu.
El coboară de pe scaun.
— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Gwen.
Dar Barry pornește în goană spre ușă.
•
Telefonul lui Meghan intră mereu direct în mesageria vocală și, după apariția clădirii Big Bend, străzile orașului sunt încă aglomerate.
În timp ce conduce spre NoHo, Barry apucă microfonul aparatului radio și sună la New York One, pentru a cere ca un echipaj aflat în vecinătatea apartamentului lui Meghan să verifice dacă este totul în regulă.
— New York One, 158, vorbiți despre 904B de pe Bond Street? Deja avem mai multe echipaje și unități de pompieri la fața locului și ambulanțe sunt pe drum.
— Despre ce vorbiți? Ce clădire?
— Twelve Bond Street.
