Barry își ridică pistolul Glock.

Helena își așază pușca pe umăr.

Ușile se deschid, dând spre un coridor gol care se continuă pe lungimea clădirii, cu alte holuri care se ramifică puțin mai departe.

Barry trece pragul cu grijă.

Bâzâitul slab al luminilor de deasupra este singurul sunet.

Helena vine lângă el și, în timp ce ea își îndepărtează părul de pe față, Barry este cuprins de un impuls sălbatic, protector, care îl îngrozește și îl uimește. O cunoaște doar de douăzeci și patru de ore.

Avansează.

Laboratorul este un spațiu alb, abundând de lumini încastrate și sticlă. Trec pe lângă o fereastră care dă spre o încăpere în care se află peste zece microscoape cu lumină, unde o tânără cercetătoare sudează o placă de circuite. Nu-i vede trecând.

Când se apropie de prima intersecție, undeva în apropiere se închide o ușă. Barry se oprește, ascultând sunetul de pași, dar nu aude decât pâlpâitul luminilor.

Helena îl conduce pe un alt coridor, care se termină cu un perete înalt de ferestre, ce dau spre Manhattan; totul este întunecat în această seară crudă, luminile clădirilor din jur strălucind prin apusul cețos.

— Laboratorul este chiar în față, șoptește Helena.

Lui Barry îi transpiră mâinile. Își șterge palmele de pantaloni, ca să poată apuca pistolul mai bine.

Se opresc lângă o ușă echipată cu un panou numeric.

— S-ar putea să fie deja înăuntru, șoptește ea.

— Nu știi codul?

Ea clatină din cap, ridicând pușca.

— Dar asta a funcționat data trecută.

Barry zărește o mișcare după colț, în capătul coridorului.

Pășește în fața Helenei, care strigă:

— Jee-woon, nu!

Zgomote de armă explodează în tăcere, blițul țâșnind dintr-o țeavă țintită spre Barry, care își golește Glock-ul într-un iureș de violență.

Jee-woon a dispărut.

Totul se întâmplă în cinci secunde.

Barry scoate încărcătorul gol, introduce unul nou, apoi apasă pe clapetă.

Se uită la Helena.

— Ești bine?

— Da. Pentru că ai pășit în față… o, Dumnezeule, ai fost împușcat!

Barry se clatină, iar sângele îi curge pe abdomen, pe picior, pe pantaloni, apoi pe podea, formând o pată lungă și roșiatică. Durerea apare imediat, dar adrenalina este mult crescută ca să îi observe efectul pe deplin – doar o presiune intensă în mijlocul abdomenului, spre dreapta.

— Trebuie să plecăm de pe coridorul ăsta, geme el, gândindu-se că are un glonț în ficat.

Helena îl trage înapoi, după colț.

Barry se lasă pe podea.

Sângerează puternic acum, iar sângele este aproape negru.

Ridică privirea spre Helena și spune:

— Asigură-te… că nu vine.

Ea se uită după colț.

Barry ridică de pe podea pistolul, care îi alunecase din strânsoare fără să observe.

— Ar putea să fie deja în laborator, spune el.

— Îi voi opri eu.

— N-o să reușești.

Când se aude o mișcare în dreapta lui, Barry încearcă să ridice Glock-ul, dar Helena i-o ia înainte, țintind. Se aude o împușcătură asurzitoare, care forțează un bărbat pe care Helena nu l-a mai văzut până atunci să se retragă pe coridor.

— Pleacă, spune Barry. Grăbește-te.

Lumea se întunecă, iar urechile îi țiuie. Apoi stă întins cu fața la podea și viața se scurge din el.

Aude alte focuri de armă.

Helena strigă:

— Sergei, nu mă obliga să fac asta. Doar mă cunoști!

Urmează două focuri de pușcă, urmate de țipete.

Din poziția lui, Barry vede mai mulți oameni alergând prin intersecția de coridoare și îndreptându-se în grabă spre lifturi – oaspeți și membri ai personalului care fug de scandal.

Încearcă să se ridice, dar abia își poate mișca mâna. Își simte trupul țintuit locului.

Vine sfârșitul.

Se ridică în coate cu greu, simțind că e cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l facă vreodată. Cumva reușește să se târască, trăgându-se înapoi după colțul coridorului cu ferestre care duce spre laborator.