Apoi oprește în fața blocului lui Meghan și se dă jos în ninsoare împreună cu Julia.
La intrare, apasă de cinci ori butonul interfonului de la apartamentul lui Meghan, dar nimeni nu răspunde.
Se întoarce spre Julia.
— Ai o cheie?
— Nu.
Apoi începe să sune la alte apartamente, până când, în sfârșit, cineva le deschide.
Blocul lui Meghan datează dinaintea războiului și arată oarecum nesigur, având doar scări. El și Julia urcă repede cele șase etaje pe o scară întunecată, apoi aleargă pe un hol slab luminat. Apartamentul J este în capăt – bicicleta lui Meghan stă sprijinită de geamul care dă spre ieșirea de incendiu.
Barry bate în ușă cu pumnul. Niciun răspuns. Face un pas înapoi și lovește ușa din plin cu piciorul drept. Simte un junghi de durere prin tot piciorul, dar ușa doar se zguduie.
O lovește din nou, de data asta mai tare.
Ușa se deschide și intră iute înăuntru, pășind în întuneric.
— Meghan!
Pipăie peretele și aprinde becul, care luminează o mică garsonieră. În dreapta este o zonă de dormit – goală. O chicinetă se află în stânga. Un hol scurt dă spre baie.
O ia într-acolo, dar Julia trece iute pe lângă el, strigând numele fiicei lor.
În capătul holului, cade în genunchi și spune:
— Draga mea, o, Dumnezeule, sunt aici!
Barry ajunge în capătul holului și inima îi stă în loc. Meghan zace pe linoleumul podelei, iar Julia este pe jos, lângă ea, mângâind-o pe cap.
Meghan are ochii deschiși și, preț de o secundă agonizantă, Barry crede că este moartă.
Apoi clipește.
Îi ia cu grijă brațul drept, verificându-i pulsul în artera radială. Este puternic, poate prea puternic, și destul de rapid. Se întreabă dacă ea își amintește trauma loviturii unei mașini de două tone care mergea cu nouăzeci de kilometri pe oră. Momentul în care conștiința ei s-a oprit. Ce o fi urmat după aceea? Cum o fi să îți amintești propria moarte? Cum și-ar aminti cineva o stare de neființă? Ca o negură?
Nimicnicie? La fel ca împărțirea cu zero, i se pare o imposibilitate.
— Meghan, mă auzi? spune el încet.
Ea se mișcă, apoi îi privește cu ochii mari, ca și când chiar îl vede.
— Tata?
— Mama și cu mine suntem aici, draga mea.
— Unde sunt?
— În apartamentul tău, pe podeaua din baie.
— Sunt moartă?
— Nu, sigur că nu.
— Am amintirea asta. Nu o aveam până acum. Într-o seară, pe când aveam cincisprezece ani, mă duceam pe jos la Dairy Queen, să mă întâlnesc cu prietenii. Eram pe telefon și nu gândeam, apoi am dat să traversez. Îmi amintesc sunetul unui motor de mașină. M-am întors și am văzut farurile care veneau spre mine. Îmi amintesc cum m-a lovit mașina și cum stăteam apoi întinsă pe spate, gândindu-mă cât de proastă am fost. Nu a durut foarte tare, dar nu mă puteam mișca și totul se întuneca. Nu puteam vedea și mi-am dat seama ce urma. Știam că însemna sfârșitul a tot. Ești sigur că nu sunt moartă?
— Ești aici cu mine și cu mama, spune Barry. Ești foarte vie.
Meghan clipește des, ca un computer care procesează date.
— Nu știu ce este real, spune ea.
— Ești reală. Eu sunt real. Acest moment este real.
Când spune asta însă, nu este prea sigur. Barry își studiază soția, gândindu-se că arată ca vechea Julia, cu acea greutate neagră a morții lui Meghan în privirea ei.
— Ce set de amintiri ți se pare mai real? o întreabă el pe Julia.
— Nu este unul mai real decât altul, spune ea. Doar că trăiesc într-o lume care se aliniază cu faptul că fiica mea este în viață. Slavă Domnului! Dar mă simt ca și când am trăit ambele variante. Ce se întâmplă cu noi?
Barry răsuflă prelung și se sprijină de ușa cabinei de duș.
— În… nici nu știu cum să-i spun… viața trecută, în care Meghan a murit, eu investigam un caz în care era vorba despre Sindromul Amintirilor False. Erau lucruri care nu se legau. Într-o noapte – noaptea asta, de fapt –, am găsit un hotel straniu. Am fost drogat și, când m-am trezit, eram legat de un scaun și stăteam în fața unui bărbat care m-a amenințat că mă omoară dacă nu îmi amintesc noaptea în care a murit Meghan.
— De ce?
— Habar nu am. Nici măcar nu îi cunosc numele. Mai târziu, am fost dus într-o încăpere de deprivare. M-a paralizat, apoi mi-a oprit inima. În timp ce muream, am început să trec prin câteva frânturi intense ale amintirii pe care i-o descrisesem. Nu știu de ce, dar conștiința mea de la cincizeci de ani s-a… întors în trupul sinelui meu de treizeci și nouă de ani.
