Meghan râde și ceva din felul în care i se mișcă gura îl face să o vadă din nou pe fetița lui, deși doar pentru o secundă trecătoare.
— Duminică este ziua ta, spune Barry.
— Știu.
— Mama și cu mine vrem să te scoatem la brunch.
— Ești sigur că nu o să fie ciudat?
— Ah, o să fie, dar vrem să facem asta oricum, dacă vrei și tu. Vrem să fim bine din nou.
— În regulă, spune Meghan.
— Da?
— Da. Și eu vreau să fim bine.
•
După ce bea cu Meghan, ia ceva de mâncare la pizzeria sa preferată din oraș – un bufet din Upper West Side, care nu se află prea departe de secția lui. Este genul de loc deschis la miezul nopții, cu atitudine, lumină proastă și fără scaune – doar un bar care se întinde în tot perimetrul restaurantului, unde toată lumea stă în picioare, ținând farfurii de hârtie unsuroase cu felii imense și pahare uriașe de băuturi răcoritoare mult prea dulci.
Este o noapte de vineri, zgomotoasă și perfectă.
Se hotărăște să bea ceva, dar se gândește că a bea singur după ce a semnat actele de divorț este prea jalnic și în schimb se îndreaptă spre mașină. Conduce pe străzile orașului, simțindu-se fericit, emoționat și copleșit de misterul pur de a fi viu. Speră că Julia este bine. I-a trimis un mesaj după ce a semnat actele. I-a scris că se bucură că vor fi prieteni și că va fi mereu alături de ea.
În timp ce stă în trafic, verifică telefonul ca să vadă dacă a răspuns.
Acum vede un mesaj de la ea:
Aici pentru tine mereu.
Asta NU se va schimba niciodată.
Inima îi este plină într-un fel în care n-a mai fost până atunci.
Ridică privirea și se uită prin parbriz. Traficul e încă blocat, deși culoarea semaforului din față este verde. Poliția deviază mașinile ca să evite strada din față.
Coboară geamul și strigă spre cel mai apropiat polițist:
— Ce se întâmplă?
Bărbatul îi face semn să treacă mai departe.
Barry aprinde luminile din față și pornește scurt sirena. Asta atrage atenția tânărului polițist de patrulă. Vine alergând, scuzându-se întruna:
— Îmi pare rău, ne-au pus să închidem strada din față. Este un haos.
— Ce s-a întâmplat?
— O doamnă a sărit de pe clădirea din cvartalul următor.
— Care?
— Zgârie-norii de acolo.
Barry ridică privirea spre turnul alb, în stil Art Deco, cu o coroană de sticlă și oțel, și simte un nod în stomac.
— Ce etaj? întreabă el.
— Pardon?
— De la ce etaj a sărit?
Pe lângă ei trece vuind o ambulanță, cu luminile și sirenele la maximum, năpustindu-se prin intersecție drept înainte.
— Patruzeci și unu. Se pare că este un alt suicid SAF.
Barry trage mașina pe dreapta și se dă jos. Aleargă pe stradă, arătându-le insigna polițiștilor de patrulă care împrejmuiesc zona.
Încetinește când se apropie de un cerc format din polițiști, personal de ambulanță și pompieri, toți strânși în jurul unei limuzine Lincoln al cărei acoperiș a fost strivit într-un mod spectaculos.
Se apropie și se pregătește să vadă efectele grotești ale unei căderi de la o sută douăzeci de metri asupra trupului uman, dar Ann Voss Peters arată aproape liniștită. Singurul semn extern vizibil este un mic fir de sânge ce i se scurge din urechi și din gură. A aterizat pe spate, iar acoperișul strivit al limuzinei pare că o îmbrățișează. Are picioarele încrucișate la glezne, iar brațul stâng îi stă peste piept, ca și când ar dormi.
•
Nu era ca și cum uitase. Amintirea lui la Hotel Memory, moartea în rezervorul de deprivare și întoarcerea la noaptea în care murise Meghan erau mereu acolo, la limitele conștiinței – un set de amintiri cenușii, estompate.
Dar ultimii unsprezece ani aveau și o trăsătură ce îi apropia de vis. Era cufundat în amănuntele fiecărei zile, fără nicio conexiune tangibilă cu viața din care fusese smuls, și totul era prea ușor de transferat în cele mai adânci cotloane ale conștiinței și memoriei sale.
