Puține mașini sunt pe străzi.
Chiar și mai puțini oameni sunt pe trotuare.
Lacrimile sunt reci pe chipul său.
Deschide umbrela după trei cvartale. În mintea lui, au trecut unsprezece ani de la noaptea în care a rătăcit prin hotelul Memory. Cronologic, s-a întâmplat ieri, doar că într-o amintire falsă.
Când Barry ajunge la West 50th, plouă și mai tare, iar stratul de nori pare să coboare. Este sigur că hotelul era pe aici, și continuă să se îndrepte spre est.
Încă zărește cele două baze ale clădirii Big Bend, luminând în ploaie.
Curba este ascunsă de nori, câteva sute de metri deasupra.
Încearcă să nu se gândească la Meghan în acest moment, pentru că, atunci când o face, se prăbușește din nou și trebuie să fie puternic; are nevoie să-și păstreze cumpătul.
Înfrigurat și foarte obosit, începe să se întrebe dacă nu cumva în noaptea aceea a mers spre vest, în loc de est, apoi, în depărtare, îi atrage atenția lumina unui neon roșu.
Restaurant Mclachlan’s
Mic dejun
Prânz
Cină
Deschis 7 zile
24 de ore
Barry înaintează spre firma luminoasă până când ajunge sub ea, privind ploaia căzând prin fasciculul roșu.
Grăbește pasul.
Trece dincolo de bar, de care își amintește, apoi merge spre magazinul de spirtoase; depășește un magazin de haine pentru femei și o bancă – ambele închise – până când ajunge aproape de capătul cvartalului și se oprește lângă intrarea pe aleea întunecată, care se continuă în pantă până sub o clădire neogotică, îndesată între doi zgârie-nori.
Dacă ar continua în jos pe aleea aceea, ar ajunge la o ușă de garaj din oțel armat.
Astfel a intrat în hotelul Memory cu atâția ani în urmă.
Este absolut sigur de asta.
O parte din el ar vrea să alerge într-acolo, să dea buzna înăuntru și să împuște orice nenorocit pe care l-ar vedea în hotel, terminând cu bărbatul care l-a pus pe scaun. Creierul lui Meghan a cedat din cauza lui. Este moartă din cauza lui. Hotel Memory trebuie să dispară.
Dar, cel mai probabil, asta nu va face decât să-i provoace moartea.
Nu, o va suna în schimb pe Gwen și îi va propune o operațiune neoficială, nedetectată, cu doar câțiva colegi SWAT. Dacă insistă, va duce o declarație sub jurământ la un judecător. Vor opri curentul în clădire, vor intra cu echipament de vedere nocturnă și vor parcurge etaj cu etaj.
E limpede că unele minți, precum cea a lui Meghan, nu pot face față modificării realității lor, iar daunele colaterale sunt și ele tragice – pe lângă fiica lor, trei oameni au murit în clădirea ei din cauza focului, iar la radio, în drumul său spre Penn Station, a auzit mai multe raportări despre oameni – dezechilibrați de apariția clădirii Big Bend – care provoacă haos în oraș.
Minți sănătoase sunt făcute nesănătoase, minți nesănătoase sunt împinse dincolo de limită.
Scoate telefonul și deschide agenda, derulând până la G.
În timp ce e cu degetul deasupra lui Gwen, cineva îl strigă pe nume.
Privește spre stradă și vede pe cineva alergând spre el.
Aude vocea unei femei strigând:
— Nu suna!
Deja caută în haină, apăsând butonul tocului de umăr și apucând ferm pistolul Glock subcompact. Se gândește că lucrează probabil pentru cel care a construit scaunul, ceea ce înseamnă – la naiba! – că au aflat că pândește clădirea.
— Barry, te rog, nu suna!
Încetinește în mers și ridică mâinile. Palmele sunt deschise, goale.
Îl abordează cu precauție, se gândește el. Abia ajunge la un metru cincizeci și poartă cizme și o jachetă neagră de piele, cu stropi de ploaie. Coama de păr roșcat, ce îi ajunge până la bărbie, este umedă. L-a așteptat în ploaie. Lucrul care îl dezarmează este bunătatea din ochii ei verzi și încă un lucru care i se pare – în mod ciudat – familiar.
— Știu că ai fost trimis înapoi în cea mai urâtă amintire din viața ta, spune ea. Bărbatul care a făcut asta este Marcus Slade. El deține această clădire. Și știu ce tocmai s-a întâmplat cu Meghan. Îmi pare foarte rău, Barry. Știu că vrei să faci ceva în privința asta.
— Lucrezi pentru ei?
— Nu.
— Citești mințile?
— Nu.
