— Dar am crezut cu adevărat că avem vreo șansă?
— Sincer? Nu.
— Tu ce crezi?
Helena se sprijină de spătarul scaunului. Pare foarte slăbită. Ostenită peste măsură.
— Cred că suntem cea mai bună șansă pe care o are lumea.
•
Barry stă la ferestrele de lângă patul Helenei, privind spre râul negru, ca de cerneală, și spre oraș. Speră că Julia este bine, dar se îndoiește de asta. Când a sunat-o, a izbucnit în plâns la telefon, apoi a închis și a refuzat să îi mai răspundă. Bănuiește că o parte din ea îl învinuiește.
Acum, Big Bend domină panorama și se întreabă dacă se va obișnui vreodată cu asta sau dacă va reprezenta mereu, pentru el și pentru alții, instabilitatea realității.
Helena apare în spatele lui.
— Ești bine? îl întreabă el.
— Nu chiar. Se uită la ea. Ai mânuit vreodată o armă?
— Da.
— Recent?
— Tu, cel din viitor, știi că doar tu și cu mine vom intra în clădirea lui Slade, așa că ai început să mă duci la tir.
— Sigur ești pregătită pentru asta?
— Am construit scaunul pentru că mama a făcut Alzheimer. Am vrut s-o ajut, și pe ea, și pe cei ca ea. Am crezut că, dacă vom afla cum să captăm amintirile, vom înțelege cum le putem împiedica să se șteargă cu totul. Nu am vrut să devină ceea ce a devenit. Acest lucru nu doar că mi-a distrus viața, dar acum distruge și viețile altora. Oamenii i-au pierdut pe cei dragi lor. Li s-au șters viețile cu totul. Copiii li s-au șters.
— N-ai vrut să se întâmple nimic din toate astea.
— Și totuși, iată-ne aici! Iar din ambiția mea, acest dispozitiv a ajuns în mâinile lui Slade și mai târziu, în ale altora. Se uită la Barry. Și tu ești aici din cauza mea. Lumea își pierde mintea cu totul din cauza mea. Este o nenorocită de clădire acolo, care ieri nu era, și doar din cauza mea. Așa că nu prea îmi pasă ce se întâmplă cu mine mâine, atâta vreme cât distrugem fiecare urmă a existenței scaunului. Sunt gata să mor dacă de asta este nevoie.
Până atunci, el nu observase greutatea pe care o poartă ea. Ura de sine și regretul. Cum trebuie să fie când creezi un lucru care ar putea distruge structura memoriei și a timpului? Cât trebuie să o coste să reprime greutatea vinovăției, a regretului și a anxietății?
— Indiferent, datorită ție am apucat să-mi văd fiica crescând, spune Barry.
— Nu vreau să sune astfel, dar nu ar fi trebuit. Dacă nu ne putem baza pe amintiri, specia noastră se va destrăma. Și deja începe să se întâmple.
Helena se uită spre oraș, peste apă, iar Barry se gândește că, în acel moment, vulnerabilitatea ei are ceva copleșitor.
— Probabil că ar trebui să dormim puțin, spune ea. Poți să dormi în patul meu.
— Nu-ți iau patul.
— Dorm oricum pe canapea în cele mai multe nopți, ca să pot auzi sunetul televizorului.
Se întoarce să plece.
— Helena!
— Ce este?
— Știu că nu prea te cunosc, dar sunt sigur că viața ta este mai mult decât scaunul acela.
— Nu. Mă definește. Mi-am petrecut prima parte din viață încercând să-l construiesc. Îmi voi petrece ce a mai rămas din ea încercând să-l distrug.
HELENA
7 noiembrie 2018
Stă întinsă cu fața la televizor, iar lumina ecranului pâlpâie peste pleoapele ei închise. Volumul e suficient de ridicat încât să îi angajeze mintea neliniștită. Ceva o face să își recapete brusc conștiența. Brusc, se ridică în șezut pe canapea și oprește sonorul. E doar Barry, care sforăie în partea cealaltă a camerei. Se lasă din nou pe perne, iar arcurile canapelei scârțâie în timp ce își trage păturile până la gât; apoi dă din nou volumul mai tare.
Este atât de ciudat să își amintească viitorul. Încă simte o durere ascuțită amintindu-și cum ea și Barry și-au luat la revedere chiar în camera aceea, peste patru luni. Plutea în bazinul de deprivare și Barry s-a aplecat și a sărutat-o. Avea lacrimi în ochi când a închis trapa. Și ea la fel. Viitorul lor părea atât de promițător, iar ea îl anihila.
Barry – pe care l-a lăsat în urmă – știe deja dacă ea a avut succes. Știe încă din clipa în care ea a murit în rezervor, realitatea lui mutându-se imediat pentru a se alinia cu această nouă realitate.
Rezistă impulsului de a-l trezi pe Barry, cel din prezent, și de a-i spune. Nu ar face decât să îngreuneze intrarea în laboratorul lui Slade a doua zi, introducând un obstacol emoțional în toată povestea. Și ce ar putea spune? Au fost ceva scântei? Chimie? Mai bine să se țină de plan. Ceea ce contează este să meargă totul bine a doua zi. Nu poate să anuleze răul pe care mintea ei l-a pogorât asupra lumii, dar poate că reușește să sutureze rana, să oprească sângerarea.
Odată, avea visul măreț de a eradica efectele bolii care distruge memoria. Acum, că mama și tatăl ei nu mai sunt și nu are prieteni adevărați cu care să vorbească, în afara unui bărbat din viitorul de neatins, visul ei de a schimba lumea s-a schimbat, devenind disperat de personal.
Ar vrea, pur și simplu, să poată să stea întinsă noaptea, liniștită și cu mintea limpede.
Încearcă să adoarmă, știind că are nevoie de odihnă mai mult decât în oricare altă noapte din viața ei.
Dar, desigur, nu reușește să adoarmă.
