Steve intră într-un apartament din Leeds în timp ce un bărbat își asamblează vesta de sinucigaș; îi străpunge ceafa cu lama unui cuțit de luptă și îi secționează medulla oblongata, lăsându-l cu fața în jos pe masă, peste o grămadă de cuie, șuruburi și nituri care, în dimineața următoare, ar fi ferfenițat doisprezece oameni în metroul din Londra.

ZIUA 90

La aniversarea de trei luni a programului, un articol din New York Times menționează cele opt misiuni ale lor, speculând că morțile eventualilor criminali, atacatori de școli și sinucigași cu bombă sugerează munca unei organizații enigmatice care posedă o tehnologie dincolo de orice înțelegere.

ZIUA 115

Helena este în pat, pe punctul de a adormi, când o bătaie puternică în ușa din față îi face inima să tresară cu putere. Dacă ar fi apartamentul ei, s-ar preface că este afară, așteptând ca vizitatorul să plece – dar, vai, trăiește sub supraveghere, iar zăvorul deja este tras.

Se dă jos din pat, își pune halatul de flanel și intră în sufragerie în timp ce John Shaw deschide ușa din față.

— Te rog, intră, spune ea.

— Scuze pentru vizita târzie. Traversează holul și intră în sufragerie. Frumos apartament.

Îi simte mirosul puternic de bourbon cu aromă de scorțișoară din respirație.

— Da, e cu chirie fixă, înțelegi…

I-ar putea oferi o bere sau altceva, dar nu o face.

Shaw se așază pe unul dintre scaunele cu căptușeală de la bufetul din bucătărie, iar ea rămâne în partea opusă, gândindu-se că arată mai gânditor și mai tulburat ca niciodată.

— Ce pot să fac pentru tine, John?

— Știu că nu ai crezut niciodată în ceea ce facem.

— Este adevărat.

— Dar mă bucur că participi la conversație. Ne faci să fim mai buni. Nu mă cunoști prea bine, dar nu mereu am… hei, nu ai nimic de băut?

Ea se duce la frigiderul Sub-Zero și scoate două sticle de Brooklyn Brewery, îndepărtând capacele.

Shaw trage o dușcă zdravănă și spune:

— Construiesc chestii pentru armată – practic, îi ajut să omoare oameni cât mai eficient posibil. Am contribuit la crearea unor tehnologii cu adevărat groaznice. Dar aceste ultime câteva luni au fost cele mai bune din viața mea. În fiecare noapte, în timp ce aștept să adorm, mă gândesc la durerea pe care o anulăm. Văd fețele oamenilor ale căror vieți le salvăm. Mă gândesc la Daisy Robinson. Mă gândesc la toți.

— Știu că încerci să faci ce este bine.

— Da… Poate pentru prima oară în viața mea. Își bea berea. Nu am spus nimic echipei, dar e o presiune asupra mea dinspre oamenii din poziții înalte.

— Ce fel de presiune?

— Datorită istoricului meu, mi se permite o lesă lungă și supraveghere minimă. Dar tot am stăpânii mei. Nu știu dacă ei bănuiesc ceva, dar vor să știe la ce lucrez.

— Ce poți să faci? întreabă ea.

— Sunt câteva moduri în care putem să jucăm cartea asta. Am putea crea un program fals, de fațadă, pentru a le oferi ceva strălucitor la care să se uite, ce nu seamănă deloc cu ceea ce facem de fapt. Probabil că așa am câștiga puțin timp. Varianta mai bună ar fi însă să le spunem pur și simplu.

— Nu poți face asta.

— Obiectivul principal al DARPA este să obțină inovații în tehnologii care să întărească securitatea noastră națională, cu focus pe aplicațiile militare. Helena, este doar o chestiune de timp. Nu pot ascunde asta de ei pentru totdeauna.

— Cum ar folosi armata scaunul?

— Cum nu l-ar folosi? Ieri, un pluton de la Divizia 101 a fost prins într-o ambuscadă în provincia Kandahar. Opt ofițeri de marină au fost uciși în acțiune. Asta nu este o informație publică încă. Luna trecută, un Blackhawk s-a prăbușit într-o misiune nocturnă de antrenament, în Hawaii. Cinci morți. Știi câte misiuni eșuează din cauză că ai ratat dușmanul cu câteva zile sau ore? Locul potrivit, ora greșită? Scaunul ar fi văzut drept un instrument care le-ar oferi comandanților abilitatea de a gestiona conflictele.

— Dar dacă nu vor împărtăși părerea ta despre cum ar trebui să fie utilizat scaunul?

— O, o vor face. Shaw își termină berea. Își desface gulerul și își slăbește cravata. Nu vreau să te sperii, dar nu doar Departamentul Apărării ar exploata scaunul. CIA, NSA, FBI – fiecare agenție ar vrea să-l folosească dacă se va afla. Suntem o agenție a Departamentului Apărării și asta va oferi o acoperire, dar toți vor cere să aibă un loc pe scaun.

— Iisuse! Se va afla?

— Greu de spus, dar îți poți imagina ce s-ar întâmpla dacă Departamentul de Justiție ar avea tehnologia asta? Ar transforma țara asta în Minority Report.

— Distruge scaunul!

— Helena…

— Ce? Cât de greu poate fi? Distruge-l înainte să se întâmple toate astea.

— Potențialul său de a face bine este prea mare. Deja am dovedit asta. Nu putem să-l distrugem din cauză că ne temem de ce s-ar putea întâmpla.

În apartament se așterne tăcerea. Helena apucă sticla de bere rece, umedă.

— Atunci, care este planul tău? întreabă ea.

— Nu am unul. Nu încă. Doar că aveam nevoie să știi ce urmează.

ZIUA 136

Începe mai repede decât anticipează oricine.

Shaw intră în laborator într-o dimineață de primăvară, pentru ședința lor zilnică despre nenorocirile îngrozitoare care s-au întâmplat în lume în ultimele douăzeci și patru de ore, și spune:

— Avem prima noastră misiune atribuită.

— De către cine? întreabă Raj.

— Cineva de sus pe lanțul trofic.

— Deci, știu? întreabă Helena.

— Da. Deschide un plic galben având Top Secret ștampilat cu roșu pe o parte. Asta nu a apărut la știri. Cu treizeci și patru de zile în urmă, un avion de luptă de a șasea generație a avut o defecțiune și s-a prăbușit undeva lângă granița dintre Ucraina și Belarus. Aeronava nu a fost distrusă și sunt destul de siguri că pilotul a fost capturat. Vorbim despre un Boeing F/A-XX strict secret, care este încă în dezvoltare; în plus, e plin cu tot felul de agregate pe care am prefera ca rușii să nu le aibă. Mi-au cerut să trimit înapoi un agent, ca să îmi spună despre acest accident. Apoi, trebuie să livrez mesajul secretarului adjunct al Apărării, care se va asigura că va trimite vorba prin lanțul de comandă, astfel încât aeronava să fie inspectată înainte de zborul de test și să nu zboare în apropierea teritoriului rus.

— Le-ai spus că nu folosim scaunul ca să mergem atât de mult înapoi? întreabă Albert.

— Nu m-am exprimat chiar atât de strident, dar, da.