•
Seara se strecoară afară din clădirea ei, prin spate, studiind o clipă străzile din apropiere înainte să se aventureze în spațiul deschis. Districtul este alcătuit în mare parte din clădiri industriale abandonate și nu prea este trafic, astfel că nimic nu pare suspect.
În timp ce Barry o conduce prin Brooklyn Heights, îi aruncă o privire și o întreabă.
— Noaptea trecută, când îmi arătai scaunul, ai menționat că l-ai construit de două ori până acum. Când a fost prima oară?
Ea soarbe din cafeaua pe care a luat-o cu ea – remediul pentru chinuitoarea noapte fără somn.
— În cronologia originală, conduceam un grup de cercetare și dezvoltare pentru o companie din San Francisco numită Ion. Ei nu erau interesați de aplicațiile medicale ale scaunului meu. Vedeau doar valoarea părții de divertisment și câștigul potențial asociat.
Munceam continuu și am clacat – nu ajungeam nicăieri. Ion era pe cale să renunțe la cercetarea mea când subiectul unui test a suferit un atac de cord în rezervorul de deprivare. Toți am trecut printr-o ușoară modificare a realității, dar nimeni nu a înțeles ce se întâmplase. Nimeni, cu excepția asistentului meu, Marcus Slade. Trebuie să recunosc – și-a dat seama ce am creat înaintea mea.
— Ce s-a întâmplat?
— Câteva zile mai târziu, m-a rugat să ne întâlnim la laborator, spunându-mi că era o urgență. Când am apărut, avea un pistol. M-a forțat să mă conectez la sistem și să încarc un program de reactivare pentru o amintire pe care o mapasem pentru el. Iar după ce am făcut asta, m-a ucis.
— Când s-a întâmplat acest lucru?
— Cu două zile în urmă. Pe 5 noiembrie 2018. Dar, desigur, asta s-a întâmplat în urmă cu mai multe cronologii.
Barry o ia pe ieșirea spre podul Brooklyn.
— Nu vreau să mă îndoiesc de tine, spune el, dar nu te-ai fi putut întoarce într-o altă amintire?
— Cum ar fi fost să îmi împiedic nașterea, astfel încât scaunul să nu fie realizat vreodată?
— Nu la asta m-am referit.
— Eu nu mă pot întoarce ca să îmi împiedic nașterea. Altcineva poate, iar eu devin apoi o amintire moartă. Dar nu există paradoxul bunicului sau orice paradox temporal când vine vorba de scaun. Tot ce se întâmplă, chiar dacă este modificat sau anulat, continuă mai departe în amintiri moarte. Cauza și efectul nu țin cont de timp.
— Bine, dar dacă te-ai fi întors într-o amintire pe platforma petrolieră? Ai fi putut să-l împingi pe Slade de pe platformă sau ceva de felul ăsta.
— Tot ce s-a întâmplat pe platformă există în amintiri moarte. Nu te poți întoarce în ele. Am încercat –, însă cu rezultate dezastruoase. Dar, da. Ar fi trebuit să-l ucid când am avut ocazia.
Acum sunt la jumătatea drumului de peste râu, iar umbrele se succed rapid pe deasupra. Poate este efectul cafelei sau poate apropierea lor de oraș, cert este că, brusc, Barry se trezește de-a binelea.
— Ce sunt amintirile moarte? întreabă el.
— Sunt ceea ce toți consideră amintiri false. Doar că nu sunt false, ci s-au întâmplat într-o cronologie căreia cineva i-a pus capăt. De exemplu, cronologia în care fiica ta a murit este acum o amintire moartă. Ai pus capăt acelei cronologii și ai început-o pe aceasta, când Slade te-a ucis în camera de deprivare.
Barry intră în Midtown, se îndreaptă spre nord pe 3rd Avenue, apoi o ia spre stânga, pe East 49th. În cele din urmă oprește pe trotuar exact lângă intrarea aparentă în clădirea lui Slade – un hol cu un set de ascensoare care nu duc nicăieri. Singura modalitate adevărată de a intra este prin structura parcării subterane de pe 50th.
Când ies din mașină, plouă torențial. Barry scoate din portbagaj o geantă de voiaj neagră, iar Helena îl urmează pe trotuar până la intrarea într-un bar în care au mai fost înainte, peste patru luni, când au venit să pândească accesul prin tunel spre clădirea lui Slade și să discute planurile pentru acest moment.
Barul Diplomat, cu mirosul său rânced, este surprinzător de aglomerat și la fel de iară suflet pe cât își amintește. Insigna lui Barry captează atenția barmanului scund. Este același tip pe care Helena și Barry l-au întâlnit și patru luni mai târziu, într-un viitor mort – un nenorocit cu un complex napoleonian, căruia însă îi e foarte teamă de polițiști. Stă lângă Barry în timp ce acesta se prezintă, recomandând-o apoi pe Helena drept partenera lui. Îi explică omului că au nevoie să acceseze pivnița, întrucât a fost raportată o agresiune sexuală care a avut loc acolo noaptea trecută.
Preț de cinci secunde, Helena crede că nu va funcționa. Barmanul o privește fix, ca și când nu ar crede rolul ei în toate acestea. Ar putea cere să vadă un mandat. Și-ar putea acoperi spatele sunându-l pe proprietar. În schimb, strigă pe cineva pe nume Carla.
O ospătăriță lasă pe bar o tavă cu pahare goale și vine spre ei.
— Dânșii sunt polițiști, spune barmanul. Au nevoie să intre în pivniță.
Carla ridică din umeri, apoi se întoarce fără să scoată o vorbă și merge pe lângă bar, intrând într-o cameră frigorifică. Îi conduce printr-un labirint de butoaie argintii spre o ușă îngustă, aflată în cel mai îndepărtat colț al camerei.
Ia o cheie dintr-un cui de pe perete și deschide lacătul ușii.
— Atenție, nu e lumină acolo jos.
Barry deschide fermoarul genții și scoate o lanternă.
— Omul a venit pregătit, spune ea. Ei bine, atunci vă las să continuați.
Barry așteaptă până când pleacă ea pentru a deschide ușa pivniței.
Raza lanternei luminează o scară îngustă, într-o stare îndoielnică, ce coboară în întuneric. Umezeala veche și pătrunzătoare este copleșitoare – mirosul unui loc de mult uitat. Helena trage adânc aer în piept pentru a-și tempera pulsul rapid.
— Asta e? întreabă Barry.
— Asta e.
Îl urmează în jos pe treptele care scârțâie și care dau într-o pivniță ce conține mai multe rânduri de rafturi prăbușite și un butoi de petrol ruginit, plin cu gunoi ars.
În capătul camerei, Barry mai deschide o ușă, care scârțâie sinistru. Trec pragul și ajung într-un coridor arcuit, cu pereți de cărămidă sfărâmicioasă.
Este mai frig aici, sub străzile orașului, iar aerul miroase a mucegai. Aud susurul apei care se scurge și fojgăitul distant, nevăzut al șobolanilor.
Helena o ia înainte.
