— Da. Lacrimile i se scurg pe față. Am făcut o greșeală groaznică cu cincisprezece ani în urmă.
— Ce anume? o întreabă Helena.
— Nu l-am părăsit pe soțul meu când ar fi trebuit. Mi-am irosit cei mai buni ani din viață.
— Cineva o să vină după tine, spune Barry.
Apoi rupe o fâșie de bandă adezivă și o apasă ușor peste gura ei.
Închide ușa la baie. Șemineul cu gaze emană o căldură plăcută. Sticla de șampanie pe care se pare că femeia urma să o bea stă pe măsuța de cafea lângă un pahar și un jurnal deschis, în care se văd două pagini umplute cu un scris de mână.
Helena nu se poate abține. Aruncă o privire spre scrisul elegant și își dă seama că este relatarea unei amintiri, poate cea la care urma să se întoarcă femeia din cadă.
Începe astfel: Prima oară când m-a lovit, stăteam în bucătărie la ora zece seara, întrebându-l unde fusese. Îmi aduc aminte roșeața de pe chipul lui, mirosul de băutură din respirație și ochii apoși…
Helena închide jurnalul și se duce la fereastră, dând la o parte draperia.
În încăpere intră o lumină palidă.
Privește în jos spre East 49th, văzând mașina lui Barry puțin mai departe pe cvartal.
Orașul este ud, abătut.
Femeia plânge în baie.
— Nu știu dacă am fost descoperiți, spune Barry apropiindu-se. Indiferent însă, ar trebui să mergem după Slade chiar acum. Zic să riscăm și să mergem cu liftul.
— Ai un cuțit?
— Da.
— Pot să-l văd?
Barry se caută în buzunar și scoate un briceag, iar Helena se dezbracă de jacheta de piele și își ridică mânecile cămășii gri.
Ia cuțitul de la el, se așază pe unul dintre fotolii și deschide lama.
— Ce faci? o întreabă el.
— Fac un punct de salvare.
— Un ce?
Ea înfige vârful cuțitului în brațul său stâng, deasupra cotului, și trage lama peste piele.
În timp ce apare durerea, sângele începe să curgă…
BARRY
7 noiembrie 2018
— Ce dracului faci? o întreabă Barry.
Helena are ochii închiși și gura ușor deschisă, stând complet nemișcată.
Cu grijă, Barry îi ia cuțitul din mână. Preț de un moment lung, nu se întâmplă nimic. Apoi, ochii ei verzi și strălucitori se deschid.
Ceva s-a schimbat în ei. Transmit o nouă teamă, cu mult mai intensă.
— Ești bine? întreabă Barry.
Helena caută prin cameră cu privirea, apoi privește ceasul de mână și îl îmbrățișează pe Barry cu o ferocitate neliniștitoare.
— Ești în viață.
— Sigur că sunt în viață. Ce ți s-a întâmplat?
Helena îl conduce spre pat. El se așază, iar Helena scoate una dintre fețele de pernă, apoi rupe o bucată de pânză, pe care începe să o lege în jurul rănii autoprovocate, pentru a opri sângerarea.
— Tocmai am utilizat scaunul ca să mă întorc în acest moment, spune ea. Încep o nouă cronologie.
— Scaunul tău?
— Nu, cel de la etajul șaptesprezece. Scaunul lui Slade.
— Nu înțeleg.
— Am trăit deja următoarele cincisprezece minute. Durerea de după ce m-am tăiat acum a fost o modalitate de a mă întoarce în acest moment. Mi-a lăsat o amintire vie, de scurtă durată, la care să mă întorc.
