Shaw se uită la Albert.

— Spune-i ce ai găsit.

— Alte cazuri de schimbare de realitate.

— Unde?

— Hong Kong, Seoul, Tokio, Moscova, patru în Paris, două în Glasgow, una în Oslo. Foarte asemănătoare cu felul în care au apărut pentru prima oară poveștile SAF în America, anul trecut.

— Deci oamenii folosesc scaunul și știi sigur asta.

— Da. Am găsit chiar și o companie în São Paulo, care îl utilizează pentru turism.

— Iisuse Hristoase! De când se întâmplă asta?

— De aproape trei luni.

— Guvernul chinez și cel rus au anunțat că dețin această tehnologie, spune Shaw.

— Este ca și cum fiecare nouă propoziție pe care o rostești este mai îngrozitoare decât cea din urmă.

— Ei bine, menținând această tendință… El deschide un laptop de pe masă și tastează o adresă. Asta a apărut cu cinci minute în urmă. Nicio raportare în presă încă.

Ea se apropie de ecran.

Este pagina de pornire a Wikileaks.

Sub antetul „Război și armată”, Helena vede o reprezentare grafică a unui soldat care stă pe un scaun, ce arată exact precum cel din mijlocul camerei lor, deasupra titlului: Mașina de memorie a armatei SUA. Mii de pagini care conțin scheme complete ale unui aparat al cărui scop este de a trimite soldații înapoi în amintirile lor ar putea explica numărul ridicat de tragedii anulate în ultimele șase luni.

Helena simte cum i se strânge inima.

În câmpul vizual începe să vadă stele negre.

— Cum de Wikileaks leagă scaunul de guvernul nostru? întreabă ea.

— Nu știm.

— Ca să recapitulăm, serverele lui Slade au fost sparte, spune Albert. Conținuturile au fost vândute probabil mai multor cumpărători. De la unul sau mai mulți dintre acești cumpărători – sau chiar de la hackeri planurile au continuat să se scurgă. În acest moment, cel mai probabil, există mai multe scaune în uz, în mai multe țări din lume. China și Rusia au scaunul acum, Wikileaks a publicat schemele, orice corporație, dictator sau individ bogat cu douăzeci și cinci de milioane de dolari la îndemână își poate construi propria mașină de memorie privată.

— Nu uita – un anumit grup de teroriști pare să fie unul dintre noii proprietari ai scaunului, utilizându-l pentru a repeta același atac asupra diferitor puncte emblematice din unul dintre cele mai populate orașe din lume, spune Raj.

Helena aruncă o privire spre scaun.

Rezervorul.

Terminalul.

În aer se simte o ușoară vibrație.

Pe ecranul televizorului, știrile relatează acum detalii despre un nou atac în San Francisco, unde, de pe podul Golden Gate, se ridică spre cer coloane de fum negru. Mintea ei încearcă să cuprindă situația, dar este totul prea mare, prea încurcat, prea îngrozitor.

— Albert, care este cel mai grav scenariu posibil? întreabă Shaw.

— Cred că tocmai îl experimentăm.

— Nu, întreb ce se poate întâmpla mai departe.

Albert a fost mereu de neclintit, ca și când inteligența lui supremă l-ar fi protejat și l-ar fi ridicat deasupra tuturor lucrurilor. Dar nu și azi. Azi pare speriat.

— Nu este clar dacă Rusia și China au doar schițele pentru scaun sau dacă au construit deja unul, spune el. Dar să fiți siguri că se vor întrece în a construi un scaun împreună cu aproape oricare altă țară din lume.

— De ce? întreabă Helena.

— Pentru că este o armă. Este arma supremă. Mai țineți minte prima noastră ședință de la această masă, când am vorbit despre trimiterea unui lunetist de nouăzeci de ani într-o amintire pentru a schimba deznodământul unui război? Care dintre dușmanii noștri – la naiba, chiar și dintre aliații noștri – ar beneficia de pe urma folosirii scaunului împotriva noastră?

— Cine nu ar beneficia? spune Shaw.

— Deci este analogul unei întreceri nucleare? întreabă Raj.

— Chiar opusul. Guvernele nu folosesc arme nucleare, pentru că în clipa în care apasă pe buton, oponenții lor vor face același lucru. Amenințarea ripostei este o intimidare și mai mare. Dar, cu scaunul, nu există nicio amenințare a ripostei sau vreo distrugere reciprocă asigurată. Va câștiga primul guvern, corporație sau individ care îl va utiliza cu succes și strategic – indiferent că este vorba de modificarea deznodământului unui război sau de asasinarea unui dictator mort de mult.

— Vrei să spui că este spre binele tuturor să se folosească scaunul, spune Helena.

— Exact. Și cât mai repede posibil. Acela care rescrie primul istoria în interesul propriu… va câștiga. Miza este prea mare ca să lași pe altcineva să ajungă primul acolo.

Helena privește din nou la televizor.

Acum arde districtul financiar Transamerica Pyramic din San Francisco.

— În spatele acestor atacuri ar putea fi un guvern străin, rostește ea.

— Nu, spune Albert, studiindu-și telefonul. Un grup anonim tocmai și-a asumat responsabilitatea pe Twitter.

— Ce vor?

— Nu am idee. Adesea, simpla iscare de haos și de teroare constituie scopul în sine.

O femeie de pe ecran, aflată la pupitrul de știri, pare tulburată în timp ce vorbește la cameră.

— Dă mai tare, Albert, spune Shaw.

— Printre relatările contradictorii despre atacurile teroriste din New York și San Francisco, se numără și un articol în The Guardian, al lui Glenn Greenwald, care susține că guvernul SUA se află de cel puțin șase luni în posesia unei noi tehnologii, respectiv a unui scaun de memorie, care a fost piratat de la o corporație privată. Domnul Greenwald susține că scaunul de memorie permite ca ocupantul său să călătorească în trecut cu conștiința sa și, potrivit unor surse confidențiale, acest scaun reprezintă originea reală a Sindromului Amintirilor False, misterioasa…

Albert dă televizorul încet.

— Trebuie să facem ceva chiar acum, spune el. În orice clipă, realitatea ne-ar putea comuta într-o lume complet diferită sau ne-ar putea scoate cu totul din existență.

Shaw s-a tot plimbat prin încăpere, dar acum se lasă în scaunul său și se uită la Helena.