— Pleacă, spune Barry. Grăbește-te.
Lumea se întunecă, iar urechile îi țiuie. Apoi stă întins cu fața la podea și viața se scurge din el.
Aude alte focuri de armă.
Helena strigă:
— Sergei, nu mă obliga să fac asta. Doar mă cunoști!
Urmează două focuri de pușcă, urmate de țipete.
Din poziția lui, Barry vede mai mulți oameni alergând prin intersecția de coridoare și îndreptându-se în grabă spre lifturi – oaspeți și membri ai personalului care fug de scandal.
Încearcă să se ridice, dar abia își poate mișca mâna. Își simte trupul țintuit locului.
Vine sfârșitul.
Se ridică în coate cu greu, simțind că e cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l facă vreodată. Cumva reușește să se târască, trăgându-se înapoi după colțul coridorului cu ferestre care duce spre laborator.
Aude alte focuri de armă.
Vederea lui devine neclară, iar cioburile de pe podea de la ferestrele sparte îi taie brațele. O ploaie rece pătrunde în clădire. Pereții sunt ciuruiți de gloanțe și o perdea de fum acoperă totul, făcându-l să simtă în gât gust de metal și sulf.
Barry se târăște prin mulțimea de carcase de gloanțe de pe jos, observându-le pe cele ale pistolului lui de calibrul .40, și încearcă să o strige pe Helena, dar numele ei nu se desprinde de pe buzele lui decât ca o șoaptă.
Înaintează cu greu restul drumului, ajungând la intrare. Durează o clipă până când vederea i se focalizează în față. Helena se află la terminal, iar degetele îi zboară peste nenumăratele tastaturi și ecrane tactile. Își drege vocea, străduindu-se să îi pronunțe numele.
Ea îl privește.
— Știu că te doare. Mă mișc cât de repede pot.
— Ce faci? o întreabă Barry, în timp ce fiecare respirație îi devine mai agonizantă decât cea de dinainte.
Din ce în ce mai puțin oxigen ajunge la creierul lui.
— Mă întorc înapoi în amintirea în care m-am tăiat în acea cameră de hotel.
— Jee-woon și Sergei nu mai sunt, zice el tușind sânge. Doar… distruge totul acum.
— Slade încă este acolo, spune Helena. Dacă scapă, ar putea să construiască un alt scaun. Am nevoie să păzești ușa. Știu că ai dureri, dar poți face asta? Dă-mi de știre dacă vine.
Ea se mișcă de lângă terminal, urcându-se pe structura curbată a scaunului de memorie.
— Voi încerca, spune Barry.
Își odihnește capul pe podeaua rece.
— Următoarea dată o să fie mai bine, rostește Helena.
Întinde mâna și trage cu grijă în jos aparatul care conține microscopul cu lumină.
În timp ce își leagă curelușa sub bărbie, Barry se străduiește să-și mențină privirea pe coridor, gândindu-se că, dacă Slade ar veni, n-ar putea face nimic să-l oprească. Nici măcar nu are forță să ridice arma.
Amintirile moarte cu el – în timp ce moare – din ultima cronologie îi pătrund în sfârșit în conștiință.
Ușile liftului se deschid spre intrarea în apartamentul lui Slade.
Slade stă în sufrageria lui imaculată, cu ferestre mari, îndreptând un revolver spre lift.
Barry se gândește. La naiba! Știa.
Un fascicul de lumină fără sunet.
Apoi – nimic.
Prin ceața morții, Barry se străduiește să mai privească o ultimă dată spre laborator; o vede pe Helena dându-și jos cămașa și jeanșii și urcând în rezervorul de deprivare.
•
Barry aleargă pe coridor; din nas îi curge sânge, iar capul îi vâjâie. Durerea de a fi fost împușcat în cronologia trecută a dispărut și amintirile noi ale acesteia dau năvală în cascadă.
El și Helena, venind din camera 825.
Au ieșit din lift la etajul șaptesprezece și au luat-o pe un alt traseu spre laborator, intenționând să-i prindă pe Jee-woon și pe Slade coborând din ascensor.
În schimb, au dat de Sergei și au pierdut mult prea mult timp încercând să treacă de el.
Acum gonesc spre laborator.
