— Barry, trebuie să-i lași pe tipii ăștia să-și facă treaba, zice Gwen.
— Cine sunt? o întreabă Barry.
— De ce nu ieși de acolo să vorbești cu noi? Voi face prezentările. Îi ții pe toți ca pe ace.
Barry speră ca Helena să-și fi dat seama de ce se întâmplă și să fi fugit. Trebuie să mai tragă de timp pentru ea. Dacă poate să ajungă la laboratorul ei din Red Hook, în patru luni poate să termine construcția scaunului și să se întoarcă în ziua aceasta ca să repare tot ce se întâmplă.
— Gwen, nu mă asculți! Du-i pe toți jos, în garaj, și plecați. Apoi se întoarce și strigă spre coridorul dinspre laborator: Helena, fugi!
Sunetul echipamentelor în mișcare începe să se audă pe coridor – vin spre el.
Barry fuge după colț și trage spre tavan.
Replica vine imediat și este mult exagerată – o ploaie de gloanțe care cade pe pereți și pe coridor în jurul lui.
— Încerci să mori?
— Helena, pleacă! Ieși din clădire!
Ceva se rostogolește pe coridor și se oprește la un metru de Barry. Înainte să aibă timp să se întrebe ce este, grenada se deschide și apare o panglică orbitoare de lumină și fum. Barry vede numai albul strălucitor, în timp ce o surzenie temporară blochează toate celelalte zgomote.
Când îl lovește primul glonț, nu simte durere, ci doar impactul.
Apoi vine încă unul, înfigându-se în lateral, în picior, apoi altul, care îl lovește în braț, și în timp ce apare durerea, își dă seama că Helena nu-l va mai salva de data asta.
CARTEA A PATRA
Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul.
George Orwell, 1984
HELENA
15 noiembrie 2018 – 16 aprilie 2019
ZIUA 8
Este cea mai stranie captivitate.
Apartamentul, având un dormitor, se află lângă Sutton Place; este spațios și cu tavanul înalt, oferind o priveliște de milioane peste podul Queensboro, East River, Brooklyn și Queens, care se întind în depărtare.
Nu are acces la telefon, conexiune la internet sau orice alt mijloc de contact cu lumea exterioară.
Patru camere, montate pe pereți, veghează fiecare centimetru pătrat de spațiu, becurile roșii de înregistrare strălucind deasupra ei chiar și când doarme.
Răpitorii ei, un bărbat și o femeie numiți Alonzo și Jessica, se poartă cu o cumpătare calmă. La început, asta i-a alinat nervii.
În prima zi, s-au așezat alături de ea în sufragerie și au spus:
— Știm că ai întrebări, dar nu suntem noi cei care îți putem răspunde.
Helena i-a întrebat oricum.
Ce s-a întâmplat cu Barry?
Cine a atacat clădirea lui Marcus Slade?
Cine mă ține captivă aici?
Jessica s-a aplecat și a spus:
— Suntem paznici de închisoare de lux, bine? Nimic mai mult. Nu știm de ce ești aici. Nu vrem să știm de ce ești aici. Dar, dacă tu ești în regulă, noi și ceilalți oameni care lucrează împreună cu noi, pe care nu-i vei întâlni niciodată, vom fi în regulă.
Îi aduc mesele.
O dată la două zile, merg la magazin și îi cumpără orice le scrie ea pe o bucată de hârtie.
Aparent, sunt suficient de prietenoși, dar în ochii lor se citește o duritate de netăgăduit – sau mai curând o detașare –, care o face să fie destul de sigură că ar răni-o sau ar ucide-o dacă ar primi vreodată ordin.
Dimineața, la prima oră, se uită la știri și, de fiecare dată, observă că SAF ocupă din ce în ce mai puțin loc în nesfârșita paradă de tragedii, scandaluri și bârfe despre celebrități.
Ziua în care un atac armat de la o școală curmă nouăsprezece vieți este prima zi – de când a apărut Big Bend – în care SAF nu este menționat în titlurile principale.
•
