Stau în liniște preț de o clipă, privind spre deșertul Sonora, un peisaj pe care au ajuns să îl iubească împreună – atât de diferit de pădurile luxuriante din Pacific Northwest ale tinereții lui și de pădurile veșnic verzi ale Helenei.

A fost un loc potrivit pentru ei.

— Ar trebui să ne uităm la știri, spuse Helena.

— Hai să așteptăm, răspunde Barry.

— La ce bun să așteptăm?

— Să mai trăim puțin cu speranța că nimeni altcineva nu și-a amintit.

— Știi că n-o să se întâmple asta.

— Mereu ai fost cea realistă.

Helena zâmbește și lacrimile îi strălucesc la colțurile ochilor.

Barry se ridică de pe scaun și se întoarce să se uite la spatele casei lor din deșert. Construită din pământ tasat și panouri întinse de sticlă, se integrează perfect în peisajul din jur.

Intră în casă prin bucătărie și se îndreaptă, pe lângă masa din sufragerie, spre zona de zi, de lângă televizor. Ia telecomanda și ezită, în timp ce pașii Helenei se îndreaptă spre el pe podeaua rece de gresie.

Ea îi ia telecomanda din mână și apasă butonul de pornire.

Primul lucru pe care îl citesc pe burtiera ecranului este: SINUCIDERI ÎN MASĂ ÎN TOATĂ LUMEA.

Helenei îi scapă un oftat îndurerat.

Imagini filmate cu telefonul pe o stradă din oraș arată trupurile care se izbesc de pavaj ca într-un fel de grindină îngrozitoare.

La fel ca Barry, oamenii tocmai și-au amintit cronologia anterioară când existența scaunului a devenit informație publică. Atacurile asupra New York City. Wikileaks.

Utilizarea pe scară largă a scaunului, pe tot globul.

— Poate că totul va fi bine, spune Barry. Poate că Slade avea dreptate. Poate că omenirea se va adapta și va ajunge să accepte asta.

Helena schimbă canalul.

Un crainic care pare tulburat încearcă să mențină o urmă de profesionalism.

— Rusia și China tocmai au lansat o declarație comună la ONU, acuzând Statele Unite de furt al realității într-un efort de a împiedica alte națiuni să utilizeze scaunul de memorie. Cele două țări au promis să reconstruiască tehnologia imediat și au avertizat că orice altă utilizare a scaunului va fi considerată un act de război. SUA nu au răspuns încă…

Ea schimbă canalul din nou.

Un alt crainic șocat:

— Pe lângă sinuciderile în masă, spitalele din toate marile orașe raportează un număr mare de pacienți care suferă de catatonie – o stare de stupoare, însoțită de lipsa de reacție, provocată de…

Crainicul de lângă el îl întrerupe:

— Îmi pare rău că te întrerup, David. FAA raportează… Iisuse… Patruzeci de avioane comerciale în spațiul comercial american s-au prăbușit în ultimele cincisprezece…

Helena închide televizorul, lasă telecomanda pe canapea și se îndreaptă spre foaier. Barry o urmează până la ușa din față, pe care o deschide.

Veranda dă spre aleea de pietriș și spre panta ușoară a deșertului, ce se întinde aproape douăzeci de kilometri spre orașul Tucson, strălucind ca un miraj în depărtare.

— Este încă atât de liniște, spune ea. Greu de crezut că totul se destramă acolo.

Ultimii treizeci și trei de ani din existența lui Barry capătă formă în mintea lui, părând mai reali cu fiecare respirație. Nu este bărbatul care se afla în hotelul lui Slade. Nu este bărbatul care a petrecut ultimii douăzeci și patru de ani cu Helena, încercând să salveze lumea de această zi. Este, cumva, și unul, și altul.

— O parte din mine nu credea că se va întâmpla asta, rostește el.

— Da…

Helena se întoarce și îl îmbrățișează cu un gest brusc, care îl împinge câțiva pași spre ușă.

— Îmi pare rău, șoptește el.

— Nu vreau să fac asta.

— Ce?

— Asta! Viața mea! Să mă întorc în 1986, să te găsesc, să te conving că nu sunt nebună. Să adun o avere. Să construiesc scaunul. Să încerc să previn amintirile moarte. Să privesc cum lumea își amintește. Restul nenumăratelor mele vieți nu reprezintă altceva decât încercarea de a descoperi o cale de a ieși din această buclă infinită?

Se uită la ea, luându-i chipul între mâini.

— Am o idee, spune el. Hai să uităm toate astea!

— Despre ce vorbești?

— Hai să fim împreună azi! Doar să trăim.

— Nu putem. Toate acestea se întâmplă. Totul este real.

— Știu, dar putem aștepta până diseară să te întorci în ’86. Știu ce urmează. Ce trebuie să se întâmple. Nu trebuie să fim obsedați de asta. Să fim prezenți cât timp mai avem împreună.

•

Pornesc pe traseul lor preferat din deșert, în încercarea de a sta departe de știri.

Poteca este una pe care au bătătorit-o de-a lungul anilor, aflată chiar în spatele casei lor și ducând în sus, pe dealurile acoperite de saguaro.

Barry transpiră abundent, dar efortul este exact ceea ce îi trebuie – ceva care îl ajută să contracareze șocul suprarealist de dimineață.

În jurul prânzului, ajung în vârful stâncii care se ridică la câteva sute de metri deasupra casei lor, care este practic invizibilă de la înălțimea aceasta, camuflată pe fundalul deșertului.

Barry desface rucsacul și scoate o sticlă cu apă. Și-o dau unul altuia și încearcă să își recapete suflul.

Nu se vede nicio mișcare nicăieri.