— Tu cum de ești implicat în toate acestea?
— A fost greșeala vieții mele să abandonez proiectul nostru pe platforma petrolieră a lui Slade. Credeam că e nebun. Cu toții credeam asta. Șaisprezece luni mai târziu, m-am trezit într-o noapte și îmi curgea sânge din nas. Nu știam ce însemna, dar timpul petrecut de noi pe platformă se transformase în amintiri false. Mi-am dat seama că ai realizat ceva incredibil.
— Deci știai încă de atunci ce este scaunul?
— Nu. Am bănuit că ai descoperit o cale de a modifica amintirile. Am vrut să iau parte la asta. Am încercat să vă găsesc pe tine și pe Slade, dar dispăruserăți amândoi. Când Sindromul Amintirilor False a apărut pentru prima oară la scară mare, m-am dus în singurul loc unde știam că voi găsi pe cineva interesat de povestea mea.
— DARPA? Chiar ai crezut că este o idee bună?
— Toate agențiile guvernamentale erau confuze. CDC încerca să găsească un patogen care nu exista. Un fizician de la RAND a scris o notă, teoretizând că SAF ar putea fi niște microschimbări în relația spațiu-timp. Dar DARPA m-a crezut. Am început apoi să căutăm victime ale SAF și să le intervievăm. Luna trecută am găsit pe cineva care a pretins că a fost pus pe un scaun și trimis înapoi într-o amintire. Tot ce știa era că se întâmplase într-un hotel de undeva din Manhattan. Știam că trebuie să fi fost tu sau Slade – sau voi doi lucrând împreună.
— De ce te-ai duce la DARPA pentru așa ceva?
— Bani și resurse. Am adus o echipă în New York. Am început să căutăm acest hotel, dar nu l-am putut găsi. Apoi, după ce a apărut Big Bend, am auzit zvonuri cum că o echipă SWAT a NYPD plănuia un raid într-o clădire din Midtown care putea avea legături cu SAF. Echipa mea a preluat totul.
Helena privește pe geam, peste râu, și simte soarele cald pe față.
— Lucrai cu Slade? o întreabă Raj.
— Încercam să-l opresc.
— De ce?
— Pentru că scaunul este periculos. L-ai folosit?
— Am rulat câteva diagnostice. În principal, m-am pus la punct cu privire la funcționalitatea sa. Raj deschide servieta. Uite, înțeleg îngrijorările tale, dar chiar te-am putea folosi. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le știm…
Scoate din servietă un teanc de hârtii și le aruncă pe măsuța de cafea.
— Ce sunt astea? întreabă ea.
— Un contract de angajare.
Ea ridică privirea spre Raj.
— N-ai auzit ce am spus adineauri?
— Ei știu că scaunul este capabil de o întoarcere în amintire. Chiar crezi că nu îl vor folosi? Duhul acela nu se va întoarce niciodată în lampă.
— Nu înseamnă că trebuie să-i ajut.
— Totuși, dacă vrei, poți fi tratată cu tot respectul datorat geniului care a inventat această tehnologie. Vei avea un loc la masă. Vei face parte din crearea istoriei. Asta este propunerea mea. Pot conta pe tine?
Helena privește peste masă cu un zâmbet tăios.
— Poți să te duci dracului!
ZIUA 10
Afară ninge și pe pervaz s-a adunat deja un centimetru de zăpadă. Traficul e îngreunat pe podul Queensboro, care pare să dispară și să reapară în funcție de intensitatea ninsorii.
După micul dejun, Jessica trage zăvorul și îi spune să se îmbrace.
— De ce? o întreabă Helena.
— Acum, spune Jessica, iar Helena sesizează prima nuanță de amenințare din cele zece zile în care au fost împreună.
Coboară cu liftul de marfă spre parcarea subterană, îndreptându-se spre un șir de SUV-uri Suburban negre, curate.
Merg apoi prin tunelul Queens-Midtown ca și când s-ar îndrepta spre La Guardia, Helena se întreabă – dacă vor zbura undeva, dar nu îndrăznește să întrebe. Trec pe lângă aeroport și continuă spre Flushing, pe lângă vitrinele în culorile curcubeului din Chinatown, oprind în cele din urmă lângă o serie de clădiri de birouri joase care nu prezintă nimic deosebit.
Când ajung afară, Alonzo o ia pe Helena de braț și o conduce pe scara spre intrarea principală. Trec de ușile duble și se opresc lângă recepție, unde un bărbat foarte înalt – având cel puțin un metru nouăzeci și opt – îi așteaptă stând în picioare.
Îl expediază pe Alonzo după un „Îți voi trimite un mesaj”, cu o voce gravă, apoi își îndreaptă atenția spre Helena.
— Deci tu ești geniul? o întreabă bărbatul. Are o barbă uimitoare și sprâncene groase și negre, care se unesc ca un tufiș sub fruntea lui. Întinde mâna. Eu sunt John Shaw. Bine ai venit la DARPA.
— Ce faceți aici, domnule Shaw?
— Bănuiesc că ai putea spune că sunt cel răspunzător. Vino cu mine. Pornește spre punctul de securitate, dar ea nu se mișcă. După cinci pași, privește înapoi spre ea. Aceasta nu a fost o sugestie, doctore Smith!
Folosește cardul de acces și intră amândoi prin ușile glisante de sticlă, apoi el o conduce pe un hol cu covor de postav. Deși de afară clădirea seamănă cu un parc de birouri triste, interiorul, cu luminile sumbre și designul utilitar, este până la cel mai mic detaliu un labirint guvernamental fără suflet.
— Am prădat laboratorul lui Slade și am adus tot echipamentul aici, ca să îl putem păzi cum trebuie.
— Raj nu v-a transmis poziția mea despre ideea de a vă ajuta?
— Ba da.
