Haide… Haide…
În rezervor Helena moare, iar creierul ei emite ultimele secreții din substanța chimică ce o va transporta cu trei decenii în urmă, într-o amintire.
Soldatul care pare să fie conducere vine spre Barry, strigând ceva ce el nu poate înțelege peste țiuitul din…
•
Îi curge sânge din nas, iar picăturile formează găuri mici și vișinii în zăpadă.
Se uită în jur, la coniferele întunecate, cu crengile lăsate după o furtună recentă.
Apoi se uită la Helena, al cărei păr este diferit față de ultima oară când a văzut-o, în laboratorul lor de la subsol, din deșertul Sonora. Acum este roșcat și alb în egală măsură. Îl poartă lung și prins la spate într-o coadă de cal și are chipul cumva mai dur.
— Ce zi este azi? întreabă el.
— 16 aprilie 2019. A doua aniversare a cronologiei de când am murit în rezervorul de la DARPA.
Stau într-o poiană pe versantul unui munte, de unde se vede un oraș de câmpie, aflat la șaisprezece kilometri distanță.
— Acolo este Denvers, spune Helena. Am construit acolo laboratorul nostru ca să pot fi mai aproape de părinții mei. Îl privește. Încă nimic?
— Am senzația că eram în casa noastră din Tucson cu doar câteva secunde în urmă.
— Îmi pare rău să îți spun că tocmai te-ai comutat dintr-un 16 aprilie 2019 de rahat în altul.
— Despre ce vorbești?
— Am eșuat din nou.
Prima noastră întâlnire în barul din Portland. Pentru a doua oară. Afirmațiile despre capacitatea de clarviziune. S-a îndrăgostit de ea chiar și mai repede, pentru că părea să îl cunoască mai bine decât se cunoștea el însuși.
Fluxul de memorie este mai intens de data asta.
Aproape dureros.
Cade în zăpadă când ultimii treizeci și trei de ani îi intră în creier, precum un tren al amintirilor.
Și-au petrecut deceniul de dinainte ca tehnologia să devină suficientă construind scaunul, studiind spațiul și timpul, natura materiei, dimensionalitatea și legăturile cuantice. Au învățat tot ce au putut despre fizica timpului, dar nu destul. Nici pe departe suficient.
Apoi au explorat metodele de a călători înapoi în memorie fără a utiliza rezervorul, căutând o modalitate mai rapidă. Dar, fără deprivarea senzorială, nu au reușit decât să se sinucidă din nou și din nou.
După aceea urmează amintirile care îl fac să cedeze.
Pierderea mamei lui.
Certurile cu Helena pe tema copiilor (a doua oară trebuie să fi fost extrem de enervant pentru ea).
Sexul, dragostea… frumoasa dragoste.
Momentele de încântare când conștientizau că erau singurii doi oameni din lume care se luptau pentru a o salva.
Momentele de groază provocate de același lucru, precum și faptul că știau că aveau să eșueze.
Apoi simte că este complet actualizat. Barry, cel cu amintiri din toate cronologiile.
Se uită la Helena. Stă lângă el în zăpadă, privind în jos, spre oraș, cu acea privire goală pe care a avut-o în ultimul an, știind că această zi va veni, dacă nu va avea loc un miracol.
Comparând această nouă cronologie cu ultima, schimbarea Helenei este tulburătoare. Această nouă versiune a ei prezintă o ușoară degradare, mai evidentă în momentele de tăcere.
E mai puțin răbdătoare.
Mult mai distantă.
Mult mai furioasă.
Mai înclinată spre depresie.
Mai dură.
Cum trebuie să fi fost pentru ea să retrăiască în mod repetat aceeași relație, cu toate informațiile despre punctele sale slabe și tari, înainte măcar să înceapă? Cum reușise să relaționeze cu el? Cu naivitatea lui? Trebuie să fi fost ca și cum ar fi vorbit cu un copil uneori, pentru că, deși tehnic încă era aceeași persoană, decalajul de perspectivă dintre Barry din urmă cu cinci minute și cel de acum, cu toate amintirile sale, e absolut copleșitor. Abia acum este cu adevărat el însuși.
— Îmi pare rău, H, spune el.
— Pentru ce?
— Trebuie să fi fost înnebunitor să retrăiești relația noastră.
Ea zâmbește vag.
— Am vrut să te omor în mod regulat.
— Te-ai plictisit?
— Niciodată.
Aerul este îngreunat de întrebare.
— Nu trebuie să o faci din nou, spune el.
— La ce te referi?
— Cu mine.
Îl privește rănită.
— Vrei să spui că tu nu vrei?
— Nu asta spun.
