Shaw se apleacă spre un ecran împărțit în două, care afișează în stânga semnele vitale ale lui Timoney și în dreapta un flux de imagini de la camera cu vedere nocturnă din rezervor.
— Inima îi bate cu putere, dar pare atât de calmă…
— Și a ta ar bate la fel dacă te-ai sufoca în timp ce ți s-ar opri inima, spune Helena.
Toți privesc bătăile inimii lui Timoney, care se opresc.
Trec câteva minute.
Pe o parte a feței lui Shaw se scurge o picătură de sudoare.
— E normal să dureze atât de mult? întreabă el.
— Da, răspunde Helena. Atât de mult durează să mori după ce inima nu îți mai bate. Te asigur că pentru ea pare mult mai mult.
Monitorul care arată starea laserului afișează o alertă – ELIBERARE DE DMT DETECTATĂ. Imaginea anterior neagră a creierului lui Timoney se transformă într-o explozie de lumini.
— Laserul este activat, spune Raj.
După zece secunde, o nouă alertă înlocuiește notificarea DMT – REACTIVAREA MEMORIEI TERMINATĂ.
Raj privește spre Shaw și spune:
— În orice clipă…
•
În loc de terminal, Helena se trezește dintr-odată la masa de conferințe din partea opusă a laboratorului. Îi curge sânge din nas, iar capul îi pulsează.
Shaw, Raj și Timoney stau și ei la masă; tuturor le curge sânge din nas, cu excepția lui Timoney.
Shaw râde.
— Dumnezeule! Se uită la Raj. A funcționat. A mers, la naiba!
— Ce ai făcut? întreabă Helena, încă încercând să separe amintirile moarte de cele noi, adevărate.
— Gândește-te la atacul armat de la școală de acum două zile, spune Raj.
Helena încearcă să își amintească știrile pe care le urmărise cu câteva dimineți în urmă în apartamentul ei – hoarde de elevi evacuați din școală, videoclipuri groaznice de pe telefoanele elevilor, care arătau dezastrul ce se desfășura la cantină, părinți devastați implorând politicienii să intervină, pentru a nu mai permite să se întâmple asemenea tragedii, informări ale poliției și priveghiuri…
Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Acum, acestea sunt amintiri moarte.
În schimb, când atacatorul a urcat treptele școlii, cu un AR-15 pe după umăr și cu o geantă neagră plină cu bombe artizanale, pistoale și încărcătoare cu capacitatea cincizeci, o rundă 7,62 NATO, trasă dintr-o pușcă M40 de la o distanță de aproximativ două sute șaptezeci și cinci de metri, i-a intrat prin ceafă, ieșind prin cavitatea stângă a sinusului.
Douăzeci și patru de ore mai târziu, identitatea atacatorului școlii rămâne necunoscută, dar justițiarul anonim care l-a eliminat este considerat un erou în toată lumea.
Shaw se uită la Helena.
— Scaunul tău a salvat nouăsprezece vieți.
Ea rămâne fără cuvinte.
— Uite, știu că se poate argumenta că scaunul ar trebui eradicat de pe fața Pământului. Este un afront la adresa ordinii naturale a lucrurilor. Dar tocmai a salvat nouăsprezece copii și a șters durerea de neimaginat a familiilor lor.
— Asta e…
— O joacă de-a Dumnezeu?
— Da.
— Dar nu este o joacă de-a Dumnezeu și când nu intervenim, deși avem această putere?
— Nu ar trebui să avem această putere.
— Dar o avem. Datorită unui lucru pe care tu l-ai creat.
Ea tremură.
— Este ca și cum nu ai vedea decât partea dăunătoare a ceea ce ar putea face scaunul tău, spune Shaw. Când ți-ai început cercetările și experimentai pe șoareci, care era scopul care te ghida?
— Mereu am fost interesată de memorie. Când mama a ajuns să sufere de Alzheimer, am vrut să construiesc ceva care să poată salva amintirile de bază.
— Ai trecut cu mult dincolo de asta, spune Timoney. Nu ai salvat doar amintiri. Ai salvat vieți.
— M-ai întrebat de ce am vrut scaunul, spune Shaw. Sper că azi ai aflat oarecum cine sunt și ce vreau. Mergi acasă, bucură-te de acest moment. Acei copii sunt în viață datorită ție.
