La fel ca a lui.

— Cred că putem reuși, spune el.

— Trebuie. De ce dracului ar lovi Denverul?

— Dacă și-au lansat tot arsenalul, lovesc fiecare oraș mare din America, mii de focoase, probabil sperând să aibă noroc și să elimine scaunul.

— Poate au și făcut-o.

Pleacă mai departe, apropiindu-se tot mai mult de locul impactului, după cum indică norul imens de cenușă și foc, care încă se ridică și se învolburează la o distanță incertă.

Trec pe lângă un autobuz de școală răsturnat, al cărui galben a devenit acum negru; sticla geamurilor e spartă și se aud voci strigând dinăuntru.

Barry încetinește și se îndreaptă spre el, dar Helena spune:

— Singura modalitate prin care îi poți ajuta este ca noi să ajungem acasă.

Știe că are dreptate și încearcă din răsputeri să se abțină, să nu ajute pe nimeni, nici măcar cu un cuvânt de alinare.

— Mi-aș dori să nu fi trăit niciodată o zi ca asta, spune el.

Trec alergând pe lângă un copac în flăcări, în ramurile căruia s-au înfipt o motocicletă și pilotul său, la o înălțime de nouă metri.

Apoi, pe lângă o femeie fără păr și goală, care se clatină în mijlocul străzii; pielea i se desprinde ca scoarța unui mesteacăn și are ochii anormal de mari și de albi, de parcă s-ar fi căscat ca să cuprindă toată groaza din jurul ei. Dar adevărul este că e oarbă.

— Blochează, spune Helena plângând. Vom schimba asta.

Barry simte gust de sânge în gură, iar durerea îl cuprinde cu totul.

Are senzația că i se topesc măruntaiele.

O altă explozie, mult mai departe, scutură pământul sub ei.

— Acolo, spune Helena.

Stația de pompieri se află exact în față.

Este în mijlocul cartierului lor și el abia dacă a băgat de seamă.

Din cauza durerii.

Sau pentru că nu seamănă deloc cu strada lor.

Fiecare casă construită din lemn a fost pusă la pământ, liniile electrice s-au răsturnat, iar copacii au ars, fiind dezbrăcați de orice urmă de verde.

Vehiculele s-au împrăștiat peste tot – unele s-au răsturnat cu roțile în sus, altele pe-o parte, câteva încă ard.

Plouă cu cenușă și cu resturi radioactive, ce le vor provoca o otrăvire lentă dacă vor rămâne în acest peisaj de iad până se lasă seara.

Singura formă de mișcare este cea a siluetelor înnegrite care se zvârcolesc pe jos.

Pe stradă.

În curțile care erau odată case.

Barry simte brusc o greață când își dă seama că sunt oameni.

Stația lor de pompieri este încă în picioare.

Ferestrele sunt spulberate și par niște orbite negre, căscate, iar roșul cărămizilor zidurilor s-a transformat în culoarea cărbunelui.

Durerea pe care Barry o simte la față și la mâini este terifiantă. Urcă treptele spre intrare și pășește peste ușă, care este crăpată și căzută în foaier.

În ciuda durerii, este devastator șocul de a-și vedea casa din ultimii douăzeci și unu de ani în starea aceea.

Lumina slabă intră filtrat prin ferestre, dezvăluind locul unei ruine totale.

Majoritatea pieselor de mobilier au explodat pur și simplu.

Bucătăria miroase puternic a gaz natural și, în colțul îndepărtat al clădirii, fumul apare prin ușa deschisă către dormitorul lor, unde pâlpâirea flăcărilor se vede pe pereți.

Când se reped prin casă, Barry își pierde echilibrul în arcada dintre sufragerie și locul în care luau masa. Apucă laterala arcadei ca să nu cadă și urlă de durere, lăsând în urmă o amprentă de sânge și de piele acolo unde a ținut palma pe perete.

Accesul în laboratorul lor securizat se face printr-o altă ușă boltită, aflată în anexa de depozitare din birou. Ușa în sine este conectată la restul casei, astfel că utilizarea panoului numeric este inutilă. Helena deschide lanterna telefonului și setează manual combinația de cinci cifre în semiîntuneric.

Se întinde să apuce mânerul circular, dar Barry spune:

— Lasă-mă pe mine!

— E în regulă.

— Tot tu trebuie să mori în rezervor.

— Corect.

Se îndreaptă spre ușă și apucă mânerul cu trei spițe, gemând de agonie în timp ce se opintește pentru a mișca roata. Nimic nu se clintește, în afara straturilor de piele pe care le îndepărtează, și un gând îngrozitor îi trece prin minte: dacă temperatura înaltă a exploziei a sudat mecanismele ușii? Își imaginează ultima lor zi împreună – fierbând încet din cauza radiației termice, în carcasa arsă a casei lor, fără să poată ajunge la scaun, știind că au eșuat. Că, atunci când va avea loc următoarea schimbare, dacă va avea loc vreodată, existența lor va dispărea cu totul sau vor intra într-o lume creată de altcineva.

Roata se urnește, apoi cedează, în sfârșit.

Încuietorile se retrag și ușa se deschide, dezvăluind o scară în spirală ce duce în jos, într-un laborator aproape identic cu acela pe care l-au construit în deșertul de lângă Tucson. Doar că aici, în loc să sape în pământ, au căptușit subsolul de piatră al vechii stații de pompieri cu pereți de oțel.

Nu e lumină.

Barry își lasă o parte din pielea de pe mână pe roată în timp ce o retrage, apoi o urmează pe Helena pe scară, la lumina slabă a lanternei telefonului.

Laboratorul este ciudat de tăcut.

Niciun bâzâit al ventilatoarelor care răcesc serverele.