•
Când se întoarce în apartament, stă în pat toată după-amiaza, privind reportaje și știri despre atacul armat de la școală, care „nu s-a întâmplat”. Elevii care au fost uciși stau în fața camerelor, relatând amintiri false despre cum au fost împușcați. Un tată care plânge vorbește despre cum a mers la morgă ca să-și identifice fiul mort, o mamă îndurerată povestește despre cum tocmai a planificat înmormântarea fiicei sale, deși, nu cu mult timp în urmă, o ducea cu mașina la școală.
Helena se întreabă dacă numai ea vede ușorul dezechilibru din ochii unuia dintre elevii uciși anterior.
În timp ce este martora lumii care încearcă să se împace cu imposibilul, nu poate să nu se întrebe ce cred masele despre asta.
Învățații religioși vorbesc despre timpurile străvechi, când miracolele se întâmplau cu mare frecvență. Speculează că s-au întors într-o astfel de epocă, că aceasta ar putea fi precursoarea celei de-a doua veniri.
În timp ce oamenii se înghesuie în biserici, cei mai buni cercetători declară că lumea a experimentat un alt „incident masiv de memorie”. Și, deși vorbesc despre realități alternative și fragmentarea relației spațiu-timp, par mai uimiți și mai tulburați decât oamenii Domnului.
Gândurile ei revin la ceea ce Shaw i-a spus în laborator: Este ca și cum nu ai vedea decât partea dăunătoare a ceea ce ar putea face scaunul tău. Este adevărat. S-a gândit întotdeauna doar la daunele potențiale, iar acea teamă a influențat traiectoria vieții ei încă de când a ajuns pe platforma petrolieră a lui Slade.
În timp ce noaptea se lasă peste Manhattan, ea stă lângă fereastra înaltă până în tavan, privind peste podul Queensboro. Grinzile sale iluminate se reflectă spectaculos, într-o spirală de culori strălucitoare, pe suprafața East River.
Înțelege ce înseamnă să schimbe lumea.
ZIUA 11
În dimineața următoare, este condusă la clădirea DARPA din Queens, unde Shaw o așteaptă din nou afară, lângă pază.
Când se îndreaptă spre laborator, el o întreabă:
— Te-ai uitat la știri aseară?
— Puțin.
— Te-ai simțit destul de bine, nu-i așa?
În laborator, Timoney, Raj și doi bărbați pe care Helena nu i-a mai văzut până acum stau la masa de conferințe. Shaw o prezintă nou-veniților – un tânăr ofițer de marină pe nume Steve, pe care îl descrie drept corespondentul lui Timoney, și un bărbat îmbrăcat impecabil, într-un costum negru, pe nume Albert Kinney.
— Albert a venit aici de la RAND, spune Shaw.
— Tu ai proiectat scaunul? o întreabă Albert, dând mâna cu ea.
— Din păcate, răspunde Helena.
— Este uimitor.
Ea se așază pe unul dintre ultimele scaune neocupate, iar Shaw se deplasează în capul mesei, unde rămâne în picioare, privind grupul.
— Bine ați venit, spune el. În ultima săptămână, am vorbit cu fiecare dintre voi despre scaunul de memorie pe care echipa mea l-a recuperat în noiembrie. Ieri după-amiază, am utilizat cu succes scaunul pentru a revizui rezultatul atacului armat de la școala din Maryland. Există o convingere pe care o respect, și anume aceea că nu putem încredința nimănui o descoperire de o asemenea forță. Nu vreau să vorbesc în numele tău, doctore Smith, dar chiar și tu, creatorul scaunului, împărtășești această opinie.
— Așa este.
— Am însă o perspectivă diferită, încurajat de ceea ce am realizat ieri. Cred că, pe măsură ce tehnologia se va răspândi în lume, vom putea să găsim cea mai bună modalitate de a o utiliza pentru continuarea și îmbunătățirea speciei noastre. Scaunul are un potențial uimitor de a aduce binele în lume. Pe lângă doctorul Smith, la această masă mai sunt Timoney Rodriguez și Steve Crowder, doi dintre cei mai capabili soldați ai armatei americane. Raj Anand, omul căruia îi datorăm găsirea scaunului. Albert Kinney, un teoretician în sisteme RAND cu o minte ca un diamant. Și eu. Ca director adjunct pentru DARPA, am resursele de a crea, sub promisiunea secretului absolut, un program nou, pe care îl vom începe azi.
Helena simte cum i se strânge stomacul.
— Intenționezi să folosești în continuare scaunul? întreabă ea.
— Desigur.
— În ce scop?
— Scopul misiunii grupului nostru este ceva ce vom crea împreună.
— Deci te gândești la noi ca la un fel de centru de creiere? întreabă Albert.
— Exact. Iar parametrii folosirii sunt, de asemenea, ceva ce vom decide împreună.
Helena împinge scaunul în spate și se ridică.
— Nu vreau să fac parte din asta.
Shaw o privește din capul mesei, iar maxilarul i se tensionează.
— Acest grup are nevoie de vocea ta. De scepticismul tău.
— Nu este scepticism. Da, am salvat vieți ieri, dar, făcând asta, am creat amintiri false și confuzie în mințile a milioane de oameni. De fiecare dată când vei folosi scaunul, vei schimba felul în care ființele umane procesează realitatea. Nu avem idee care ar putea fi efectele pe termen lung.
— Dă-mi voie să te întreb ceva, spune Shaw. Crezi că vreo persoană decentă este tristă acum pentru că nouăsprezece elevi n-au fost, de fapt, uciși? Nu vorbim despre schimbarea amintirilor bune cu cele rele sau despre modificarea aleatorie a realității. Suntem aici pentru un singur scop – să scăpăm oamenii de durere.
Helena se apleacă în față.
— Asta nu este cu nimic diferit față de modul în care folosea scaunul Marcus Slade. El voia să schimbe felul în care experimentăm realitatea, dar la un nivel practic, lăsând oamenii să se întoarcă și să își repare viețile, ceea ce era bine pentru unii și catastrofal pentru alții.
— Helena ridică o problemă legitimă, spune Albert. Deja există suficientă literatură în lume despre efectele SAF asupra creierului, problemele de depozitare în exces a amintirilor și amintirile false la oameni cu tulburări mintale. Aș recomanda să organizăm o echipă care să cerceteze fiecare document serios ce a fost publicat despre acest subiect, ca să rămânem informați în continuare. În teorie, dacă limităm vechimea amintirilor în care ne trimitem agenții, limităm disonanța cognitivă între cronologiile reale și cele false.
