Deșertul este tăcut ca o catedrală.

Barry se gândește că stânca și cactușii antici au ceva ce sugerează permanența înghețată, fără vârstă, a unei amintiri moarte.

Se uită la Helena.

Ea își toarnă puțină apă pe față și îi dă sticla.

— Aș putea să fac asta singură data viitoare, spune ea.

— La asta te gândești acum, în timpul ultimelor noastre ore împreună?

Ea îl atinge pe față, într-o parte.

— În acești ultimi treizeci și trei de ani, ai împărțit povara scaunului cu mine. Știai că va veni ziua asta, care va însemna probabil sfârșitul a tot, și că va trebui să mă întorc în 1986 și să încerc din nou.

— Helena…

— Ai vrut copii, eu nu. Ți-ai sacrificat interesele ca să mă ajuți.

— Toate au fost alegerile mele.

— Data viitoare, ai putea avea o altă viață, fără să știi ce urmează. Asta este tot ce zic. Ai putea să ai lucrurile pe care…

— Vrei să faci asta fără mine?

— Nu. Vreau să respir același aer cu tine în fiecare minut din fiecare zi a vieții mele, indiferent câte cronologii trăiesc. De aceea te-am găsit de la bun început. Dar scaunul ăsta este crucea pe care o port eu.

— Nu ai nevoie de mine.

— Nu spun asta. Sigur că am nevoie de tine. Am nevoie de dragostea ta, am nevoie de mintea ta, de sprijinul tău, de tot… Dar am nevoie ca tu să știi…

— Helena, nu!

— Lasă-mă să spun asta! Este suficient că trebuie să văd cum scaunul distruge toată lumea. Oameni care se aruncă de pe clădiri din cauza unui lucru creat de mine. Este însă altceva să văd cum distruge viața bărbatului pe care îl iubesc.

— Viața cu tine nu este o viață distrusă.

— Dar știi că doar atât poate exista. Să fiu blocată în această buclă de treizeci și trei de ani, încercând să găsesc o cale de a împiedica această zi. Tot ce spun este că, dacă vrei să îți trăiești viața fără presiunea de a încerca să menții lumea intactă, este în regulă.

— Uită-te la mine!

Din apa pe care și-a turnat-o pe față au rămas picături peste stratul de loțiune solară. Se uită în ochii ei de smarald, limpezi și strălucitori.

— Nu știu cum faci asta, H. Nu știu cum poți purta această greutate. Totuși, atâta vreme cât se va afla pe umerii tăi, va fi și pe ai mei. Vom găsi o cale să rezolvăm asta. Dacă nu în viața următoare, atunci în cea de după. Și, dacă nici în aceea, atunci în cea…

Ea îl sărută, în timp ce stau amândoi în vârful muntelui lor.

•

Sunt la nouăzeci de metri de casă când în spatele lor se aude sunetul unui elicopter, care străbate cerul după-amiezii timpurii.

Barry se oprește și privește cum se îndreaptă spre Tucson.

— Acela este un Black Hawk, spune el. Mă întreb ce se întâmplă în oraș…

Elicopterul se înclină tare spre stânga și își reduce viteza spre sol, acum îndreptându-se spre ei. Coboară la o sută cincizeci de metri, cu intenția de a ateriza.

— Au venit după noi, spune Helena.

Pornesc alergând spre casă. Elicopterul Black Hawk se află acum la douăzeci de metri deasupra solului deșertic, cu rotoarele vuind și învolburând un nor de praf și de nisip. Barry este suficient de aproape încât să vadă trei perechi de picioare atârnând de fiecare parte a cabinei deschise.

Helena lovește cu vârful cizmei o piatră pe jumătate îngropată și cade pe potecă. Barry o apucă de ambele brațe și o trage în picioare, deși îi curge sânge din genunchi.

— Haide! îi strigă el.

Trec de piscina cu apă sărată și ajung în curtea unde au mâncat micul dejun.

Din Black Hawk sunt lăsate în jos câteva funii groase, ca niște tentacule, pe care coboară deja soldații de la bord.

Barry deschide ușa din spate și intră în grabă în bucătărie, ajungând apoi pe hol. Pe ferestrele care dau spre deșertul aflat de partea cealaltă a casei, vede un grup de soldați puternic înarmați, în haine de camuflaj de deșert, venind într-o formație tactică spre ușa lor din față.

Helena este lângă el, șchiopătând din cauza căzăturii.

Merg în grabă pe lângă birou și pe lângă camera de oaspeți, iar Barry vede printr-o altă fereastră cum elicopterul aterizează pe aleea lor, în spatele mașinilor.

Se opresc la capătul holului, iar Helena apasă una dintre pietrele de pe peretele cu pietre de râu. O ușă secretă se deschide, dezvăluind o utilitate ascunsă.

Ea și Barry se strecoară înăuntru în timp ce sunetul unei mici explozii cutremură casa.

Aici sunt doar ei doi, recăpătându-și suflul în beznă.

— Sunt în casă, șoptește Barry.

— Poți să aprinzi lumina?

El pipăie până când atinge întrerupătorul cu degetele.

— Ești sigură că nu o să se vadă?

— Nu, dar nu pot să fac asta pe întuneric.

Barry acționează întrerupătorul. De deasupra se revarsă lumina unui singur bec, fără abajur. Stau într-un fel de anticameră, doar cu puțin mai mare decât o cămară de bucătărie. Ușa interioară are mărimea și forma unei uși standard, însă cântărește două sute șaptezeci de kilograme, fiind construită din plăci de oțel cu o grosime de cinci centimetri; în plus, când este activată, acționează zece zăvoare masive într-un ușcior.

Helena tastează codul pe panou în timp ce pe hol se aud pașii acel puțin șase soldați care avansează spre ei. Barry și-i imaginează apropiindu-se de punctul final, peretele din pietre de râu, sunetul vocilor șoptite și al cizmelor și echipamentelor lor fiind din ce în ce mai clar.

O voce se aude dinspre partea opusă a casei – probabil din dormitorul lor – și reverberează pe holul lung.

— Verificat pe latura estică!