— Ce este?

— Un sedativ. Numai dacă ai nevoie.

Începe ca o furtună de vară.

Doar câte o picătură de ploaie foarte rece, ici și colo.

Vuietul tunetelor îndepărtate.

Fulgere uscate care scânteiază la orizont.

Amintirea inițială a acestei cronologii se întoarce.

Când a văzut-o prima oară pe Helena, ea s-a așezat pe scaunul de lângă el, la o cârciumă în Portland, Oregon, și a spus:

— Arăți ca și când ai vrea să îmi cumperi ceva de băut.

Era târziu, el era beat și nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca ea – deși avea puțin peste douăzeci de ani, sufletul îi era bătrân, iar mintea, cea mai genială pe care o întâlnise vreodată. Familiaritatea instantanee din prezența ei era de parcă ar fi știut-o dintotdeauna, dar mai ales de parcă s-ar fi trezit pentru prima oară. Au stat de vorbă până la ora închiderii, apoi ea l-a condus la motelul unde stătea ea și i-a tras-o de parcă ar fi fost ultima zi pe Pământ.

Încă una…

Erau împreună de câteva luni, iar el era deja îndrăgostit de ea când i-a spus că ea știa viitorul.

— Aiureli, a comentat el.

— O voi dovedi într-o zi, a spus ea.

Helena nu a făcut mare caz din asta. A spus-o în treacăt, aproape ca pe o glumă, iar el a uitat totul până în decembrie 1990. Într-o seară, în timp ce se uitau la știri, ea i-a spus că, luna următoare, SUA avea să alunge forțele irakiene din Kuweit într-o misiune numită Operațiunea „Furtună în deșert”.

Au mai fost și alte cazuri.

Când au mers la cinema ca să vadă Tăcerea mieilor, ea i-a spus că în anul următor, pe vremea aceea, filmul avea să ia toate Oscarurile.

În primăvara aceea, l-a rugat să stea jos în micul apartament în care locuiau, i-a dat un casetofon cu microfon și a cântat refrenul de la „Smells Like Teen Spirit” de Nirvana, cu două luni înainte să se lanseze melodia. Apoi s-a înregistrat spunându-i că guvernatorul din Arkansas avea să își anunțe candidatura pentru președinția Statelor Unite până la finalul anului și că urma să câștige în anul următor, învingându-i pe pretendent și pe un al treilea candidat puternic, de terță parte.

Erau împreună de aproape doi ani când i-a cerut să îi spună cum de era posibil să știe toate acele lucruri. Nu a fost prima oară când a întrebat. Erau într-un bar din Seattle, urmărind rezultatele alegerilor generale din 1992. Și din cauza felului în care procedase – dovedind că avea dreptate înainte să îl roage măcar pe Barry să creadă o poveste nebunească despre un scaun de memorie și un viitor pe care deja îl trăiseră –, el a crezut-o chiar și când ea i-a spus că nu-și va mai aminti nimic din fostele sale vieți timp de încă douăzeci și șapte de ani și că tehnologia potrivită pentru ca ea să construiască scaunul nu va exista timp de încă cincisprezece.

— Ești bine? întreabă Helena.

El se concentrează să revină în prezent, în curtea lor de beton, privind o albină în timp ce survolează resturile micului dejun.

— Este cel mai straniu sentiment, spune el.

— Poți încerca să-l descrii?

— Este ca și cum… doi oameni diferiți, două conștiințe distincte, cu istorii și experiențe diferite, se unesc înăuntrul meu.

— Unul este mai dominant decât celălalt?

— Nu. La început, păream eu cel împușcat în hotel, dar acum mă simt la fel de acasă în această realitate.

Este ceva ieșit din comun să îți amintești o viață întreagă în decurs de șaizeci de secunde.

El înfruntă un adevărat tsunami de amintiri, dar momentele liniștite sunt cele care lovesc cu cea mai mare forță…

Un Crăciun înzăpezit cu Helena și părinții ei, la casa lor de la țară, din Boulder. Dorothy uită să pună curcanul la cuptor și toți tratează asta cu amuzament, mai puțin Helena, care știe că este începutul deteriorării mentale a mamei sale.

Nunta lor în Aruba.

O călătorie – doar ei doi – în Antarctica, în vara lui 2001, pentru a vedea migrarea pinguinilor imperiali, moment pe care amândoi îl vor considera cel mai bun din viața lor împreună – un răgaz de la cursa omniprezentă de a repara viitorul sumbru.

Câteva certuri amare despre a avea copii și insistența Helenei de a nu concepe un copil într-o lume care, cel mai probabil, se va distruge în două decenii.

Înmormântările mamei lui, a mamei ei și, cel mai recent, a tatălui ei.

Momentul în care l-a întrebat pe Barry dacă ar vrea să știe ceva despre vechea lui viață, iar Barry i-a spus că nu dorește să știe altă realitate decât aceea.

Prima oară când a demonstrat puterea de neimaginat a scaunului.

Acum, arcul timpului petrecut de ei împreună devine din ce în ce mai clar.

Și-au petrecut viața împreună construind scaunul memoriei în secret și încercând să găsească o modalitate de a împiedica lumea să își amintească felul în care să-l construiască, știind că, pe 16 aprilie 2019, toate amintirile false din cronologia anterioară îi vor copleși pe toți.

Cu economiile de până în 2001, au avut un scaun operațional până în 2007.

Odată ce scaunul a fost gata, au petrecut zece ani făcând experimente cu el și rulând imagistica creierelor lor, studiind activitatea neuronală în momentul în care avea loc un schimb de realitate și apariția amintirilor moarte și căutând cascada neuronală de noi informații.

Speranța lor era să găsească o cale de a împiedica amintirile moarte din cronologiile mai vechi să apară fără să afecteze creierul. Dar nu au reușit decât să înregistreze activitatea neuronală asociată cu amintirile moarte. Nu au progresat deloc spre descoperirea unei metode de a proteja creierul de acele amintiri.

Barry se uită la soția lui de douăzeci și patru de ani, un om cu lotul diferit față de cel din urmă cu câteva momente.

— Am eșuat, spune el.

— Da.

Cealaltă jumătate a dualității sale, cea care a trăit fiecare moment al acestei cronologii, tocmai a experimentat amintirile false despre Meghan și Julia. Viața lui ca detectiv în New York City.

Moartea fiicei sale, divorțul și prăbușirea în depresie și regret.

Întâlnirea cu Slade și întoarcerea cu unsprezece ani în urmă pentru a o salva pe Meghan. Helena intrând în viața lui.

Legătura lor. Moartea lui în hotelul lui Slade.

— Plângi, spune Helena.

— Este mult.

Se apropie de el și îl ia de mână.