— Barry.

Se întoarce.

Helena stă în pragul ușii și șocul de a vedea această nouă versiune a soției sale, în contrast cu ultimele două, îi declanșează o alertă în interior. Arată ca o versiune în prag de dezintegrare a femeii pe care o iubește – e prea slabă, are ochii întunecați și înfundați în orbite, iar oasele orbitale sunt mult prea pronunțate.

Apare o amintire – cu doi ani în urmă a încercat să se sinucidă. Cicatricele albe de pe antebrațe încă sunt vizibile. A găsit-o în cada veche cu picioare din alcovul de la fereastra cu vedere spre mare, când apa căpătase culoarea vinului. Își amintește cum i-a ridicat din cadă trupul fără vlagă, așezând-o imediat pe gresie.

I-a înfășurat cu frenezie încheieturile în tifon medical pentru a opri sângerarea la timp.

Aproape că a murit.

Cel mai dificil lucru pentru ea era că nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Niciun psihiatru căruia să îi poată împărtăși povara existenței sale. Îl avea doar pe Barry, iar sentimentul de vinovăție de a nu fi suficient pentru ea îl rodea de ani buni.

În clipa aceasta, în timp ce o privește stând în pragul ușii, este copleșit de devotamentul pentru această femeie.

— Ești cea mai curajoasă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, spune el.

Ea îi arată telefonul.

— Rachetele au fost lansate în urmă cu zece minute. Am eșuat din nou.

Ia o înghițitură de vin roșu din paharul pe care îl ține în mână.

— N-ar trebui să bei asta înainte să intri în bazin.

Ea termină paharul.

— E doar ca să mă calmez.

Lucrurile erau tensionate între ei. Nu-și amintește când a dormit ultima oară în patul ei. Ultima oară când au făcut sex. Ultima oară când au râs din cauza unui lucru prostesc. Dar nu o poate învinovăți. Pentru el, relația lor începe cu fiecare replică din acel bar din Portland, când el are douăzeci și unu de ani, iar ea, douăzeci. Petrec împreună douăzeci și nouă de ani și, deși lui fiecare buclă i se pare cu totul nouă (până când ajung în acest moment apocaliptic și recapătă amintiri din cronologiile anterioare), ea este cu același bărbat de optzeci și șapte de ani, retrăind iar și iar aceeași bucată de timp, de la douăzeci la patruzeci și nouă de ani.

Aceleași certuri.

Aceleași temeri.

Aceeași dinamică.

Același… tot.

Nicio surpriză reală.

Doar acum, în acest scurt moment, sunt egali. Helena a încercat să îi explice înainte, iar el a înțeles în cele din urmă: această cunoaștere îi amintește de ceva ce i-a spus Slade în laboratorul lui din hotel, cu atâția ani în urmă, exact înainte de moartea sa: Perspectiva ta se schimbă când trăiești nenumărate vieți.

Poate că Slade avea dreptate. Nu te poți înțelege cu adevărat pe tine însuți până nu trăiești mai multe vieți. Poate că omul nu era complet nebun de legat.

Helena intră în cameră.

— Ești gata? o întreabă el.

— Poți să te relaxezi dracului puțin? Nimeni nu trimite o bombă nucleară pe coasta din Maine. O să avem ploaie radioactivă în Boston, New York și Midwest, dar peste câteva ore.

S-au certat exact în legătură cu acest moment – când a devenit limpede, în ultimii câțiva ani, că nu vor găsi o soluție în respectiva buclă, Barry a propus să ucidă acea cronologie și s-o trimită înapoi pe Helena înainte ca lumea să își amintească sfârșitul violent și terifiant din cronologia anterioară. Totuși, a susținut Helena, chiar și cu cea mai mică șansă ca nicio amintire falsă să revină, merita să lase lucrurile să se întâmple. Și, cel mai important, ar fi vrut – chiar și pentru cel mai scurt interval de timp – să fie cu Barry, care își amintea toate cronologiile și tot ce trăiseră împreună. Dacă era să fie sincer cu el însuși, și el voia asta.

Ea se apropie de fereastră și vine lângă el.

Cu un deget, începe să șteargă scrisul de pe geam.

— Toate astea au fost în zadar, nu? spune ea.

— Ar fi trebuit să mergem la CERN.

— Și dacă teoria ta cu gaura neagră s-ar dovedi adevărată? Ce urmează apoi?

— Îmi susțin credința că, dacă am putea înțelege cum și de ce poate scaunul să ne trimită conștiințele înapoi într-o amintire, am fi mai aproape de a afla cum să oprim amintirile false.

— Te-ai gândit vreodată la posibilitatea ca acest lucru să fie de necunoscut?

— Îți pierzi speranța? o întreabă el.

— O, dragul meu, s-a dus de mult. În afară de propria mea durere, de fiecare dată când mă întorc, distrug conștiința acelei fete de șaisprezece ani care se duce la camioneta ei, în primul ei moment de libertate reală. O ucid iar și iar. Nu a avut niciodată ocazia să își trăiască viața. Din cauza mea. Din cauza lui Marcus Slade.

— Atunci, lasă-mă pe mine să duc speranța pentru amândoi, pentru o vreme.

— Ai făcut asta deja.

— Lasă-mă să continui să o fac.

Ea se uită la el.

— Încă mai crezi că vom găsi o modalitate de a rezolva asta?

— Da.

— Când? În următoarea iterație? A treizecea?

— Este atât de ciudat, spune el.

— Ce?

— Am intrat în camera asta acum cinci minute și nu aveam habar ce însemnau acele ecuații. Apoi, dintr-odată, am căpătat amintiri din această cronologie și am înțeles ecuații parțiale diferențiale. În structura neuronală a creierului său apare un fragment de conversație dintr-o altă cronologie. Adaugă: Mai ții minte ce a spus Marcus Slade când l-am amenințat cu arma în laboratorul din hotelul lui?

— Îți dai seama că, din perspectiva mea, asta s-a întâmplat cu aproape o sută de ani și trei cronologii în urmă.

— I-ai spus că, dacă lumea ar ști vreodată despre existența scaunului, acea informație nu ar putea fi pusă niciodată la loc. Exact lucrul în legătură cu care ne certăm acum. Mai ții minte?

— Vag.

— Iar el a spus că ai fost orbită de limitările tale, că încă nu vedeai totul și că nici nu o vei face până nu vei călători cum a făcut-o el.