— Era nebun.

— Așa am crezut și eu. Dar diferența dintre tine, cea din prima cronologie, și tine, cea de acum, e incredibilă: s-ar putea să te înnebunească asta, dar stăpânești o mulțime de domenii științifice, ai trăit vieți întregi la care prima Helena nici nu ar fi visat. Vezi lumea în feluri în care ea nu a făcut-o niciodată. La fel e și cu mine. Cine știe câte vieți a trăit Slade și ce a aflat? Dacă el chiar a găsit o cale de ieșire? O portiță pentru problema amintirii moarte? Ceva pentru care vei avea nevoie de multe alte astfel de bucle pentru a-ți da seama singură? Dacă, în tot acest timp, am ratat ceva esențial?

— Cum ar fi?

— Nu am idee, dar nu ți-ar plăcea să îl întrebi pe Slade?

— Cum propui să facem asta, domnule detectiv?

— Nu știu, dar nu ne putem da bătuți, pur și simplu.

— Nu, eu nu mă pot da bătută. Tu poți să renunți oricând vrei și să îți trăiești viața fără să știi că vine ziua asta.

— Chiar ai ajuns să consideri că prezența mea în viața ta este atât de neînsemnată?

Ea oftează.

— Sigur că nu.

Un prespapier se clatină pe masa din spatele lor.

Fereastra începe să se crape.

Vuietul profund al exploziei din depărtare le cutremură oasele.

— Acesta este un fel de iad, spune ea sumbră. Ești gata să coborâm în laborator ca să mă omori din nou, iubitule?

•

Barry nu se mai află în laboratorul său subteran de pe insula lui și a Helenei, din largul coastei Maine, ci stă la un birou cu un aspect familiar, dintr-o cameră ce pare cunoscută. Îl doare capul și are o senzație pe care nu a experimentat-o de ceva vreme – pulsația ochilor, ca la o mahmureală zdravănă.

Se holbează la declarația unui martor pe un ecran de computer din fața lui și, deși nu are încă amintiri din această cronologie, își dă seama cu o groază din ce în ce mai mare că se află la etajul al patrulea al secției 24 a NYPD, pe 100th Street.

Upper West Side.

Manhattan.

A lucrat aici înainte. Nu doar în clădirea asta. Ci și la etajul ăsta. În locul ăsta. Și nu la un birou la fel ca acesta. Ci exact la acest birou. Recunoaște până și pata de cerneală rămasă după un accident cu un stilou.

Își scoate telefonul și verifică ecranul principal: 16 aprilie 2019.

Cea de-a patra aniversare a cronologiei în care Helena a murit în acel laborator DARPA.

Ce dracului?

Se ridică de pe scaun – e mult mai corpolent decât era în Maine, Colorado și Arizona – și simte în haină ceva ce nu a simțit de ani întregi – un toc de armă pe umăr.

Domnește o tăcere ciudată peste cel de-al patrulea etaj de separeuri.

Nimeni nu tastează.

Nimeni nu vorbește.

Doar o tăcere încremenită.

Se uită la femeia de vizavi de el – o polițistă pe care și-o amintește, nu din cronologia aceasta, ci din cea originală, înainte ca timpul să fie fracturat de scaunul Helenei. Este detectivul de la omoruri, o femeie pe nume Sheila Redling, care a jucat ca short stop pentru liga de softball. Avea un braț foarte bun și era cea mai bună băutoare din echipă. Lui Sheila îi curge sânge din nas pe bluza albă, iar privirea ei este, fără nicio îndoială, aceea a unei femei într-o stare de groază pură.

Bărbatul din separeul următor are și el sânge la nas și îi curg lacrimi pe chip.

Din partea cealaltă a etajului se aude un zgomot de pușcă, spulberând tăcerea absolută. E urmat de țipete și gâfâieli ce răzbat din labirintul de separeuri.

Se mai aude o împușcătură, de data aceasta mai de aproape.

Cineva strigă:

— Ce dracului se întâmplă? Ce dracului se întâmplă?

După a treia împușcătură, Barry întinde mâna spre jachetă ca să scoată pistolul Glock, întrebându-se dacă sunt atacați, dar nu vede nicio amenințare în vecinătatea lui.

Doar o mare de chipuri uimite.

Sheila Redling se ridică brusc, scoate arma, o pune la tâmplă și trage.

Când cade la pământ, bărbatul cu care împarte separeul se năpustește din scaunul său, îi ia pistolul din balta de sânge și îl pune în gură.

— Nu! strigă Barry.

În timp ce trage și cade peste Sheila, Barry își dă seama că toate acestea au un sens, într-un fel groaznic însă. Amintirile lui din cronologia anterioară sunt cu Helena, pe coasta din Maine, însă acești oameni se aflau în mijlocul unui atac nuclear asupra New York-ului, în urma căruia au murit cu toții, sau se aflau în chinurile unei morți groaznice, după ce tocmai au suferit aceeași soartă în cronologia anterioară, în care un alt atac nuclear tocmai a avut loc.

Acum, amintirile din această cronologie dau năvală ca un val.

S-a mutat la New York când avea puțin peste douăzeci de ani și a devenit polițist.

S-a căsătorit cu Julia.

A urcat în ierarhia NYPD ca să ajungă detectiv la Divizia Centrală de Jafuri.

Și-a trăit din nou viața originală.

Apoi simte ca o lovitură în plex – Helena nu a venit niciodată la el în acel bar din Portland. Nu a cunoscut-o niciodată. N-a auzit niciodată de ea. Dintr-un motiv sau altul, a ales să trăiască această cronologie fără el. O cunoaște doar în amintirile moarte.

Scoate telefonul ca să o sune, încercând să își amintească numărul ei și dându-și seama imediat că nu are cum să fie același în această cronologie. Nu are nicio modalitate de a o contacta, iar această informație îl face să se simtă atât de neajutorat, încât aproape că nu poate suporta gândurile care îi străbat mintea…

Asta înseamnă că s-a despărțit de el?

A găsit pe altcineva?

S-a săturat, în sfârșit, să trăiască aceeași buclă de treizeci de ani cu același bărbat?