— A murit anul trecut.

— Știu. Așa că trebuie să te întreb: când Helena și cu mine l-am găsit pe Slade la hotel, cu atâția ani și vieți în urmă, a făcut aluzie la faptul că ar exista o modalitate de a anula amintirile moarte. Un alt fel de a călători. De a utiliza scaunul de memorie.

La capătul celălalt al liniei se așterne tăcerea.

— Vrei să spui, când m-ai ucis.

— Da.

— Ce s-a întâmplat după…

— Uite, nu e timp. Am nevoie de informația asta, dacă o ai. Am fost într-o buclă de treizeci și trei de ani cu Helena, încercând să găsim o cale de a șterge ceea ce cunoaște lumea despre scaunul de memorie. Nimic nu funcționează. De aceea ajungem în acest moment de apocalipsă din nou și din nou. Și o să se tot întâmple dacă nu…

— Pot să îți spun un singur lucru și e tot ce știu. Marcus credea într-adevăr că există o modalitate de a reseta o cronologie astfel încât să nu existe amintiri moarte. Chiar a făcut asta odată.

— Cum?

— Nu știu detalii specifice. Uite, trebuie să îmi sun părinții. Te rog, repară asta, dacă poți. Suntem cu toții în iad.

Jee-woon închide. Barry aruncă telefonul pe scaunul pasagerului și se dă jos din mașină. Stă pe iarbă, odihnindu-și mâinile și picioarele.

Tremură.

Tot trupul îi tremură.

În următoarea cronologie nu-și va mai aminti conversația pe care tocmai a avut-o cu Jee-woon, până pe 16 aprilie 2019.

Dacă va mai exista o altă cronologie.

O pasăre aterizează în apropiere și rămâne încremenită, privindu-l.

Clădirile din Upper East Side tronează deasupra perimetrului parcului iar zgomotul orașului este cu mult mai puternic decât ar trebui să fie – focuri de armă, țipete, sirene de apărare civilă, sirene de mașini de pompieri, de poliție, de ambulanțe, toate se contopesc într-o simfonie discordantă care sună a final.

Un gând îi apare în minte.

Unul îngrozitor.

Dacă Helena a murit în acea perioadă de patru ani dintre 1986 și 1990, înainte să îl găsească în Portland? Sau dacă s-a decis să nu facă nimic din toate acestea? Doar să-și trăiască viața fără să construiască vreodată scaunul, pentru a nu lăsa lumea să se distrugă… Ar fi greu s-o învinovățească, dar asta ar însemna că următoarea schimbare de realitate ar fi una aleasă de altcineva. Sau nu va mai avea loc nicio schimbare, dacă lumea reușește să se anihileze singură.

Clădirile din jurul lui și copacii strălucesc într-o nuanță de alb pe care Barry nu a mai văzut-o niciodată – e chiar mai strălucitoare decât în Denver.

Nu se mai aude niciun sunet.

Strălucirea scade și, în locul ei, apare un infern care gonește prin Upper East Side și se apropie de el: o căldură chinuitor de intensă, preț de o jumătate de secundă, care arde terminațiile nervoase ale feței lui Barry.

În depărtare, vede oameni alergând, încercând să își amâne momentul final.

Și se pregătește pentru zidul lavei de foc, aducător de moarte, pe măsură ce acesta avansează prin Central Park, dar mai întâi este lovit de unda de șoc, care îl azvârle peste pajiște cu o viteză de necrezut.

Apoi încetinește.

Încetinește.

Dar nu doar el.

Totul.

Conștiința sa reține această cronologie care îl duce până la încremenire, lăsându-l suspendat la nouă metri în aer, înconjurat de resturile undei de șoc – bucăți de sticlă și de oțel, o mașină de poliție, oameni cu fețele topite.

Bila de foc se oprește la patru sute de metri distanță, la jumătatea North Meadow, iar clădirile din jurul lui sunt prinse în acel moment de vaporizare: sticlă, mobilă, oameni, totul – mai puțin cadrele de oțel topit – explodează ca un strănut. Norul imens al morții ce se ridică din New York din momentul impactului se oprește la o înălțime de un kilometru și jumătate în cer.

Lumea începe să-și piardă culoarea și, văzând totul înghețat în timp ce timpul se scurge din el, se gândește la o mulțime de întrebări…

Dacă materia nu poate fi nici creată, nici distrusă, unde se va duce când această cronologie va înceta să existe? Ce s-a întâmplat cu materia tuturor cronologiilor moarte pe care le-au lăsat în urmă? Sunt încapsulate în dimensiuni mai înalte, de neatins? Și, dacă da, ce este materia fără timp? Materie care nu persistă? Cum ar arăta asta?

Și-a dat seama însă de un ultim lucru înainte să îi fie catapultată conștiința din această realitate muribundă – această decelerare a timpului înseamnă că Helena s-ar putea să fie în viață undeva, murind în bazin chiar în această secundă, pentru a distruge această cronologie și a începe alta.

Și îl străbate o frântură de bucurie la gândul că ea ar putea să fie încă în viață, însoțită de speranța că, în această nouă realitate, chiar și pentru un scurt moment, va fi din nou cu ea.

•

Barry stă întins în pat în semiîntunericul unei camere răcoroase. Printr-o fereastră deschisă aude ploaia căzând blând. Se uită la ceas: 21:30. Ora Europei Occidentale. Cu cinci ore înainte de Manhattan.

Își privește soția de douăzeci și patru de ani, care citește în pat, lângă el.

— E 21:30, spune el.

În ultima ei viață, s-a urcat în bazinul de deprivare la aproximativ 16:35, ora orientală, așa că se apropie destul de repede de cea de-a cincea aniversare a cronologiei din 16.04.2019.

În acest moment, convingerea lui Barry este că a trăit o singură viață. Aceasta. Helena a intrat pe ușa vieții lui când el avea douăzeci și unu de ani, într-un bar din Portland, și de atunci sunt de nedespărțit, Desigur, știe totul despre cele patru vieți petrecute împreună. Munca lor. Iubirea lor. Cum totul se termină de fiecare dată cu ea murind în camera de deprivare, pe 16 aprilie 2019, când lumea își amintește de existența unui scaun de memorie și de toată groaza pe care a adus-o. Cronologia anterioară, pe care au petrecut-o despărțiți. Ea a locuit în apropiere de părinții ei, în Boulder, și a construit singură scaunul, utilizându-l pentru a îmbunătăți calitatea vieții mamei sale, odată ce a apărut Alzheimerul. Dar nu a progresat deloc în ceea ce privește oprirea declanșării amintirilor moarte, despre care ea jură că el și le va aminti dintr-un moment în altul. Nu știe ce a făcut Barry în ultima lui viață și nici el nu știe. Încă. În cea prezentă, au continuat să încerce să înțeleagă cum procesează creierul amintirile moarte, zăbovind mai mult asupra studiilor despre fizica particulelor cu aplicabilitate la utilizarea scaunului. Și-au făcut chiar și câteva contacte la CERN, pe care speră să le utilizeze în următoarea cronologie.

Dar adevărul este că, la fel ca în iterațiile trecute ale vieții lor, nu au făcut niciun progres pentru a spera că vor reuși să oprească ce urmează. Sunt doar doi oameni, iar problema cu care se confruntă este extrem de complexă. Poate insurmontabilă.

Helena închide cartea și se uită la Barry. Zgomotul ploii care cade pe țiglele vilei lor din secolul al XVII-lea este, probabil, sunetul lui preferat.

— Mă tem că, atunci când vor apărea amintirile din ultima ta cronologie, vei avea impresia că te-am abandonat, spune ea. Că te-am trădat. Nu mi-am petrecut ultima cronologie cu tine, dar nu pentru că nu te iubesc sau pentru că nu am nevoie de tine. Sper să poți auzi asta. Am vrut să duci o viață fără perspectiva sfârșitului lumii și sper că a fost una bună. Sper că ai găsit iubirea. Eu nu. Mi-a fost dor de tine în fiecare zi. Am avut nevoie de tine în fiecare zi. Am fost mai singură decât am fost vreodată în nenumăratele mele vieți.

— Sunt sigur că ai făcut exact ce ai avut nevoie să faci. Știu că asta este infinit mai greu pentru tine decât este pentru mine.

Se uită la ceas când ora se schimbă de la 21:34 la 21:35.

I-a spus tot ce se va întâmpla. Durerea de cap, pierderea temporară a conștienței și a controlului. Cum lumea va începe imediat să facă implozie. Și, cu toate acestea, există încă o parte din el căreia nu-i prea vine să creadă că se va întâmpla. Nu că ar crede că Helena minte. Dar este greu să-și imagineze că problemele lumii i-ar putea ajunge vreodată aici.

Barry simte o scânteie de durere în spatele ochilor.

Ascuțită și orbitoare.

Se uită la soția lui.