— Da.
— Te chem când este gata.
Helena traversează bucătăria și holul, ajungând la baza scărilor. Sunt mai abrupte decât își amintește și scârțâie mai mult.
Camera ei este un dezastru.
Ca întotdeauna.
Așa cum vor fi toate viitoarele ei apartamente și birouri.
Vede articole de îmbrăcăminte de care uitase.
Un ursuleț de pluș cu un singur braț pe care îl va pierde în facultate.
Un casetofon Walkman pe care îl deschide, dezvăluind caseta transparentă cu INXS, albumul Listen Like Thieves.
Se așază la biroul mic și privește prin sticla fermecător de strâmbă a ferestrei vechi. Se văd luminile din Denver, aflat la treizeci de kilometri distanță, și câmpiile mov dinspre est. Lumea mare și sălbatică pândește de dincolo de ceea ce se vede. Adesea stătea aici, visând cu ochii deschiși la ce ar putea deveni viața ei.
Însă nu și-ar fi putut imagina niciodată…
Un manual de științe este deschis lângă un test de biologie moleculară, pe care va trebui să îl termine în seara asta.
În sertarul din mijloc găsește un caiet alb cu negru, cu „Helena” scris pe copertă.
Asta își amintește.
Deschide caietul, dând pagină după pagină și privindu-și scrisul de mână din adolescență.
Deși nu și-a pierdut niciodată amintirile din cronologiile anterioare după utilizările repetate ale scaunului, apare teama că acum s-ar putea întâmpla. Acestea sunt ape virgine – nu a mai călătorit niciodată atât de departe în trecut, în ea însăși, la o vârstă atât de fragedă. Există șansa să uite de unde a venit, de ce se află aici.
Ia un pix și dă la o pagină goală din jurnal, apoi scrie data și începe o notă către sine însăși pentru a explica tot ce s-a întâmplat în viețile ei anterioare:
Dragă Helena! Pe 16 aprilie 2019, lumea își va aminti de un scaun al memoriei pe care tu l-ai creat. Ai 33 de ani să găsești o modalitate de a împiedica să se întâmple acest lucru. Ești singura care poate opri asta…
CARTEA A CINCEA
Când moare un om, doar pare că moare. El este încă foarte viu
în trecut… Toate momentele – trecut, prezent și viitor – au existat
și vor exista mereu. Este doar o iluzie, pe care o avem aici, pe
Pământ, că un moment urmează altuia, ca mărgelele pe un șirag, și
că, odată ce un moment a trecut, s-a dus pentru totdeauna.
Kurt Vonnegut, Abatorul cinci
BARRY
16 aprilie 2019
Barry stă pe un scaun la umbră, privind peste o pădure de saguaro dintr-un deșert peste care răsare lumina dimineții.
Durerea ascuțită din spatele ochilor se retrage încet.
Zăcea la etajul șaptesprezece al unei clădiri din Manhattan; gloanțele zbârnâiau și i se înfigeau în trup, iar sângele se scurgea din el în timp ce își imagina chipul fiicei sale.
Apoi un glonț l-a nimerit în cap și acum este aici.
— Barry!
Se întoarce și se uită la femeia care stă lângă el – păr scurt și roșcat, ochi verzi, o paloare celtică. Helena.
— Sângerezi…
Îi dă un șervețel, pe care el îl duce la nas pentru a opri sângele.
— Vorbește cu mine. Este un teritoriu nou. Au apărut treizeci și trei de ani de amintiri moarte. Ce se întâmplă acum în mintea ta?
— Nu știu… Eram… pare ca și când adineauri eram în acel hotel.
— Al lui Marcus Slade?
— Da. Am fost împușcat. Eram pe moarte. Încă simt cum mă lovesc gloanțele. Strigam la tine să fugi. Apoi, brusc, m-am trezit aici. Ca și când timpul nu ar fi trecut deloc. Dar amintirile mele din acel hotel par moarte acum. Negre și cenușii.
