— Te simți mai mult ca Barry din acea cronologie sau din aceasta?
— Din cea de atunci. Nu am idee unde sunt. Singurul lucru care îmi este cunoscut ești tu.
— Vei avea în curând amintirile din această cronologie.
— Multe?
— Cât o viață întreagă. Nu sunt sigură la ce să mă aștept pentru tine. Se poate să fie brutal.
El privește spre lanțul muntos din depărtare. Deșertul înflorește. Păsările cântă.
Nu bate vântul, iar răcoarea nopții încă se simte în aer.
— Nu am mai văzut locul ăsta până acum.
— Aceasta este casa noastră, Barry.
Îi ia un moment să proceseze informația.
— Ce zi e azi?
— 16 aprilie 2019. În cronologia în care ai murit, am folosit un rezervor de deprivare al DARPA pentru a mă întoarce în urmă cu treizeci și trei de ani, în 1986. După aceea mi-am retrăit viața, până în acest moment, încercând să găsesc o cale de a opri ce se întâmplă azi.
— Ce se întâmplă azi?
— După ce ai murit în hotelul lui Slade, informațiile despre scaun s-au scurs în public și lumea a luat-o razna. Azi este ziua în care lumea își va aminti totul. Până acum, tu și cu mine suntem singurii care știu.
— Mă simt… ciudat, spune el.
Ridică un pahar de apă cu gheață de pe masă și îl bea pe tot.
Încep să-i tremure mâinile.
Helena observă și spune:
— Dacă starea ta se înrăutățește, avem asta.
Ia o seringă de pe masă.
— Ce este?
— Un sedativ. Numai dacă ai nevoie.
Începe ca o furtună de vară.
Doar câte o picătură de ploaie foarte rece, ici și colo.
Vuietul tunetelor îndepărtate.
Fulgere uscate care scânteiază la orizont.
Amintirea inițială a acestei cronologii se întoarce.
Când a văzut-o prima oară pe Helena, ea s-a așezat pe scaunul de lângă el, la o cârciumă în Portland, Oregon, și a spus:
— Arăți ca și când ai vrea să îmi cumperi ceva de băut.
Era târziu, el era beat și nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca ea – deși avea puțin peste douăzeci de ani, sufletul îi era bătrân, iar mintea, cea mai genială pe care o întâlnise vreodată. Familiaritatea instantanee din prezența ei era de parcă ar fi știut-o dintotdeauna, dar mai ales de parcă s-ar fi trezit pentru prima oară. Au stat de vorbă până la ora închiderii, apoi ea l-a condus la motelul unde stătea ea și i-a tras-o de parcă ar fi fost ultima zi pe Pământ.
Încă una…
Erau împreună de câteva luni, iar el era deja îndrăgostit de ea când i-a spus că ea știa viitorul.
— Aiureli, a comentat el.
— O voi dovedi într-o zi, a spus ea.
Helena nu a făcut mare caz din asta. A spus-o în treacăt, aproape ca pe o glumă, iar el a uitat totul până în decembrie 1990. Într-o seară, în timp ce se uitau la știri, ea i-a spus că, luna următoare, SUA avea să alunge forțele irakiene din Kuweit într-o misiune numită Operațiunea „Furtună în deșert”.
Au mai fost și alte cazuri.
Când au mers la cinema ca să vadă Tăcerea mieilor, ea i-a spus că în anul următor, pe vremea aceea, filmul avea să ia toate Oscarurile.
În primăvara aceea, l-a rugat să stea jos în micul apartament în care locuiau, i-a dat un casetofon cu microfon și a cântat refrenul de la „Smells Like Teen Spirit” de Nirvana, cu două luni înainte să se lanseze melodia. Apoi s-a înregistrat spunându-i că guvernatorul din Arkansas avea să își anunțe candidatura pentru președinția Statelor Unite până la finalul anului și că urma să câștige în anul următor, învingându-i pe pretendent și pe un al treilea candidat puternic, de terță parte.
Erau împreună de aproape doi ani când i-a cerut să îi spună cum de era posibil să știe toate acele lucruri. Nu a fost prima oară când a întrebat. Erau într-un bar din Seattle, urmărind rezultatele alegerilor generale din 1992. Și din cauza felului în care procedase – dovedind că avea dreptate înainte să îl roage măcar pe Barry să creadă o poveste nebunească despre un scaun de memorie și un viitor pe care deja îl trăiseră –, el a crezut-o chiar și când ea i-a spus că nu-și va mai aminti nimic din fostele sale vieți timp de încă douăzeci și șapte de ani și că tehnologia potrivită pentru ca ea să construiască scaunul nu va exista timp de încă cincisprezece.
— Ești bine? întreabă Helena.
