— Helena, oprește-te!

Aleargă pe scări spre laboratorul subteran, care găzduiește scaunul de memorie și bazinul de deprivare. Au răspunsul. Sau, cel puțin, ceva de încercat, un lucru care nu mai necesită alți treizeci și trei de ani. Privirea de pe chipul lui Slade, strălucind în lumina incendiilor nucleare, nu era una a unui bărbat care minte, ci a unuia care s-a împăcat brusc cu tot ce a făcut. Cu durerea pe care o provoca.

Barry coboară ultima treaptă și intră în laborator. Helena e de nevăzut, ceea ce înseamnă că este deja în camera de deprivare. Ecranele terminalului atestă acest lucru, unul dintre ele afișând mesajul: ELIBERARE DE DMT detectată.

Barry ajunge la camera de deprivare și pune mâinile pe trapă pentru a o deschide…

Lumea încetinește și încremenește.

Laboratorul rămâne fără culoare.

El urlă pe dinăuntru – trebuie să oprească asta, au răspunsul.

Dar nu se poate mișca, nu poate vorbi.

Helena nu mai este, iar această realitate este la fel.

•

Devine conștient de faptul că stă întins pe o parte într-un întuneric total.

Când se ridică, mișcarea sa declanșează o lumină de deasupra lui, slabă la început, dar devenind apoi din ce în ce mai strălucitoare. Observă o cameră mică, fără ferestre, conținând un pat, un dulap și o noptieră.

Dă la o parte păturile și se dă jos din pat, nesigur pe picioare.

Se duce la ușă și iese pe un hol auster. După cincisprezece metri, ajunge pe un hol larg, unde se intersectează acest coridor și alte trei. De partea cealaltă, acesta se deschide într-un spațiu de locuit, aflat cu un etaj mai jos.

Vede o bucătărie completă.

Mese de ping-pong și de biliard.

Un televizor mare, cu chipul unei femei încremenit pe ecran. Recunoaște vag chipul, dar nu-i poate identifica numele. Întreaga istorie a vieții lui pândește din apropiere, dar nu o poate fixa.

— Alo?

Ecoul vocii sale răsună prin clădire.

Niciun răspuns.

Coboară spre holul principal, trecând peste o placă fixată în perete, lângă deschiderea spre coridorul următor. Aripa 2 – Nivelul 2 – Laborator. și alta: Aripa 1 – Nivelul 2 – Birouri.

Apoi, în jos, observă niște scări care duc spre nivelul principal.

Este un vestibul aflat într-o pantă ușoară, care devine din ce în ce mai rece cu fiecare pas, terminându-se la o ușă ce pare suficient de complexă încât să sigileze o navă spațială.

Un afișaj digital de pe peretele de lângă ușă expune condițiile de pe partea cealaltă în timp real:

Vânt: dinspre N-E 90, 44 km/h, 25 m/s,

Temp.: -51,9°F; -46,6°C,

Vânt rece: -106,9°F; -77,2°C,

Umiditate: 27%

E doar în șosete și îi îngheață picioarele, căci vântul șuieră aici ca o fantomă cu voce groasă. Vede levierul de pe ușă și, urmând instrucțiunile de pe afișaj, îl apasă și îl rotește în sens opus acelor de ceas.

Mai multe lacăte se deschid și ușa devine accesibilă.

După ce o împinge, cel mai rece curent de aer pe care l-a simțit vreodată îl plesnește peste față, conferindu-i o senzație de durere supremă. Ca niște unghii care îi zgârie pielea. Simte instantaneu cum îi îngheață părul din nas și, când trage aer în piept, se îneacă din cauza durerii provocate de aspirarea pe esofag.

Prin trapa deschisă vede o alee ce duce dinspre stație spre calota glaciară. Lumea este acoperită de întuneric și învolburată de ace de zăpadă care îi înțeapă fața ca șrapnelul.

Vizibilitatea e redusă la mai puțin de patru sute de metri, dar la lumina lunii distinge și alte structuri în vecinătate. O serie de rezervoare mari și cilindrice, despre care bănuiește că ar constitui o stație de tratare a apei. Un turn care se clatină, care reprezintă fie un fel de macara portantă, fie o platformă de foraj. Un telescop, strâns din cauza furtunii. Vehicule de diferite mărimi.

Nu mai poate să reziste. Apucă ușa cu degetele care încep deja să îi înțepenească și o închide forțat. Lacătele se activează. Vântul se reduce, transformându-se dintr-un strigăt într-un geamăt constant și fantomatic.

Iese din vestibul sub luminile stației aparent goale, cu chipul arzând, suferind din cauza degerăturii.

În această clipă este un bărbat fără memorie, iar senzația de a fi în derivă în timp este de o groază strivitoare. Ca atunci când te trezești dintr-un vis agitat și liniile dintre realitate și vis sunt încă încețoșate, făcându-te să strigi la fantome.

Tot ce are sunt prenumele său și un simț neclar al sinelui.

În zona în care se stă în jurul televizorului vede o carcasă deschisă de DVD și o telecomandă. Se așază pe una dintre canapele, ia telecomanda și apasă pe butonul de redare.

Femeia de pe ecran stă exact unde se află el, cu o pătură pe umeri și o cană cu ceai fierbinte pe masă, în fața ei.

Zâmbește spre cameră și își dă la o parte o șuviță de păr alb, iar inima lui Barry începe să bată repede când o vede.

— Este ciudat, râde ea nervos. Ar trebui să te uiți la asta pe 16 aprilie 2019 – ziua noastră preferată din istorie. Conștiința și amintirile din ultima cronologie tocmai au făcut trecerea. Sau ar fi trebuit. Cu fiecare nouă iterație, amintirile tale vin din ce în ce mai încet și mai haotic. Uneori, ratezi vieți întregi. Așa că am făcut acest video – mai întâi, ca să îți spun să nu te temi, de vreme ce probabil te întrebi deja de ce te afli într-o stație de cercetare din Antarctica. Și, în al doilea rând, pentru că vreau să îi spun ceva lui Barry care își amintește toate cronologiile, care este destul de diferit de cel cu care trăiesc acum. Așa că, te rog, pune-mă pe pauză până când sosesc amintirile tale.

El oprește redarea de pe ecran.

Este atât de liniște aici.

Nimic în afară de vuietul vântului.

Se duce în bucătărie și, în timp ce fierbe o cană de cafea, simte o încordare în piept.

La orizont se anunță o furtună de emoții.

Capul îi pulsează la baza craniului și începe să-i curgă sânge din nas.

Barul din Portland.

Helena.

Revelația lentă a identității sale.