Clădirea fermei pare mult mai mică, mult mai insignifiantă decât vedea cu ochii minții și fără îndoială mai fragilă, profilându-se pe fundalul zidului albăstrui de munți care se ridică dintr-un șes, la șaisprezece kilometri distanță.
Parchează și oprește motorul, apoi își privește în oglinda retrovizoare chipul de la șaisprezece ani.
Fără riduri.
Mulți pistrui.
Ochii limpezi, verzi și strălucitori.
Încă e copil.
Ușa scârțâie când o deschide cu umărul, coborând în iarbă. Mirosul dulce și umed de la ferma de vaci din apropiere se simte în aer, fiind, fără îndoială, mirosul pe care îl asociază cel mai mult cu acasă.
Se simte foarte grațioasă în timp ce urcă treptele uzate ale verandei din față.
Primul lucru pe care îl aude după ce deschide ușa de la intrare este zumzetul slab al televizorului. Pe holul care trece pe lângă scări, aude mișcări în bucătărie – agitație, oale izbite, apa curgând. Toată casa miroase a pui la cuptor.
Helena trage cu ochiul în sufragerie. Tatăl ei stă în fotoliul său cu picioarele ridicate, făcând ceea ce făcea în fiecare seară de luni până vineri pe când era tânără – urmărea World News Tonight. Peter Jennings anunță că Elie Wiesel a câștigat Premiul Nobel pentru literatură.
— Cum a fost drumul cu mașina? o întreabă tatăl ei.
Copiii, realizează ea, sunt întotdeauna prea inocenți și absorbiți de ei înșiși pentru a-și vedea cu adevărat părinții în floarea vârstei. Dar în acest moment își vede tatăl așa cum nu l-a mai văzut niciodată.
Este atât de tânăr și de chipeș…
Nu are nici măcar patruzeci de ani.
Nu-și poate lua ochii de la el.
— A fost foarte distractiv.
Vocea proprie i se pare ciudată – e înaltă și delicată. El privește din nou spre televizor și nu o vede cum își șterge lacrimile din ochi.
— Mâine nu am nevoie de camionetă, așa că verifică și, dacă nici mama ta nu are, poți să mergi cu ea la școală.
Cu fiecare secundă, această realitate pare tot mai fermă.
Ea se apropie de fotoliu, se apleacă și îl îmbrățișează pe după gât.
— Pentru ce e asta? o întreabă el.
Mirosul de Old Spice și duritatea ușoară a bărbii lui, care abia începe să crească, aproape o fac să izbucnească în lacrimi.
— Pentru că ești tatăl meu, șoptește ea.
Traversează sufrageria și intră în bucătărie, unde o găsește pe mama ei sprijinită de bufet, fumând o țigară și citind un roman de dragoste cartonat.
Când Helena și-a văzut mama ultima oară, se afla într-un centru de îngrijire a adulților din apropiere de Boulder, cu trupul slăbit și mintea distrusă.
Toate acestea se vor întâmpla oricum, dar, în clipa asta, ea poartă o pereche de jeanși și o bluză cu nasturi. Are breton și un permanent din anii optzeci și este la apogeul absolut al vieții ei.
Helena traversează bucătăria mică și o trage pe mama ei într-o îmbrățișare strânsă.
Plânge din nou fără să se poată opri.
— Helena, ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Ai pățit ceva cât ai fost cu mașina?
Helena clatină din cap.
— Sunt doar sentimentală.
— Din ce cauză?
— Nici măcar nu știu.
Simte mâinile mamei ei prin păr și percepe parfumul pe care l-a purtat mereu – White Linen de la Esteé Lauder – amestecat cu miros de țigară iute.
— Poate să fie înfricoșător să crești, spune mama ei.
Faptul că se află aici pare imposibil. Cu câteva clipe în urmă, se sufoca într-un rezervor de deprivare, la două mii patru sute de kilometri distanță și treizeci și trei de ani în viitor.
— Ai nevoie de ajutor cu cina? o întreabă Helena, retrăgându-se în cele din urmă din îmbrățișare.
— Nu, puiul mai durează. Ești sigură că ești bine?
