— Ce dracului înseamnă…

Lui Slade i se prelinge sânge din nas. Se clatină înapoi, ținându-se cu mâinile de tâmple, cu chipul schimonosit de durere. Imediat, o agonie pulsatilă îl izbește pe Barry în spatele ochilor, făcându-l să se aplece pe scaun.

A sosit aniversarea cronologiei și ambii bărbați gem în timp ce recuperează cronologiile anterioare.

•

Slade stă acum la marginea patului. Teama a dispărut din ochii lui. Chiar și limbajul trupului său s-a schimbat, reflectând acum o încredere interioară și o stăpânire care înainte nu existau.

Zâmbește, încuviințând din cap.

— Barry, spune el. Helena, mă bucur să te revăd.

Barry se clatină. Una este să ți se fi spus ce s-a întâmplat în toate celelalte cronologii, cu totul altceva este să deții amintirile fiicei tale moarte și să privești cum lumea se autodistruge din nou și din nou. Când a murit în mijlocul pajiștii din Central Park, lovit de o undă de șoc. Nu și-a amintit acea cronologie încă. Helena i-a spus că, aparent, această idee i-a venit în Scoția, dar amintirile revin încet ca o perfuzie.

Barry se uită la Slade și spune:

— Mai ții minte hotelul tău din Manhattan?

— Desigur.

— Îți amintești noaptea în care ai murit acolo? Ce i-ai spus Helenei înainte?

— S-ar putea să am nevoie de o reîmprospătare în privința asta.

— I-ai spus că amintirile moarte din cronologiile mai vechi ar putea fi anulate dacă ar ști să călătorească așa cum știai tu.

— Ah, zâmbește Slade. Voi v-ați construit propriul scaun.

— După ce ai murit în hotelul tău, a venit DARPA și a luat totul. La început, lucrurile au fost în ordine, dar pe 16 aprilie 2019, exact cu șase cronologii în urmă, tehnologia a scăpat de sub control. Scaunele de memorie erau folosite în toată lumea. Schemele au fost publicate pe Wikileaks. Realitatea a început să se schimbe constant. M-am întors cu treizeci și trei de ani în urmă, ca să încep o nouă cronologie și ca să am o șansă să găsesc o cale de a opri amintirile moarte. Dar ele vin mereu. Lumea își amintește mereu scaunul, indiferent de ce facem noi.

— Deci căutați o modalitate de a ieși din această buclă? O resetare?

— Da.

— De ce?

— Pentru că se va întâmpla exact ceea ce ți-am spus. A fost deschisă cutia Pandorei. Nu știu cum s-o închid.

Slade se duce la chiuvetă și se stropește cu apă pe față.

Apoi se întoarce din nou la geam.

— Cum oprim amintirile moarte? întreabă Helena.

— Într-o viață, m-ai ucis. În alta, m-ai răpit. Așadar, dă-mi voie să te întreb – de ce te-aș ajuta?

— Poate pentru că încă mai ai o undă de decență?

— Omenirea merită o șansă să evolueze dincolo de închisoarea timpului. Merită o șansă la progres real. Opera vieții tale a fost scaunul. A mea a fost să-l ofer omenirii.

Barry observă că este cuprins de furie.

— Marcus, ascultă-mă, spune el. Nu are loc niciun progres. Lumea își amintește chiar acum de existența scaunului de memorie, iar acele amintiri moarte vor declanșa o apocalipsă nucleară.

— De ce?

— Din cauză că dușmanii noștri cred că SUA modifică istoria.

— Știi cum îmi sună asta? întreabă Slade. A aiureli.

Barry se ridică și se apropie de sticlă.

— Am văzut suficientă groază în lume, cât pentru o mie de vieți. Helena și cu mine aproape că am fost uciși în Denver când au lovit rachetele. Am privit cum se vaporizează New York-ul când unda de șoc a azvârlit oamenii cu fețe topite prin Central Park. Sute de milioane de oameni au cinci seturi diferite de amintiri în care mor într-un holocaust nuclear.

Helena se uită la Barry și ridică telefonul.

— Tocmai s-a transmis alerta. Trebuie să ajung la laborator.

— Așteaptă o secundă, spune Barry.

— Suntem prea aproape de San Francisco. Am discutat despre asta.

Barry îl fixează cu privirea pe Slade, prin sticlă.

— Care este acea modalitate specială de călătorie?

Slade face un pas în spate și se așază la picioarele patului.

— Am trăit aproape șaptezeci de ani ca să te întreb asta, iar tu te holbezi în podea? rostește Barry.

Simte atingerea Helenei pe umărul lui.

— Trebuie să plec.

— Stai puțin.

— Nu pot. Știi asta. Te iubesc. Ne vedem în adâncul lumii. O să avem grijă de microgăurile negre. Bănuiesc că doar asta putem să facem, nu?

Barry se întoarce și o sărută. Ea urcă în grabă scara în spirală, pașii ei auzindu-se pe treptele de metal.

Apoi nu rămân decât Barry și Slade la subsol.

Barry scoate telefonul și îi arată lui Slade alerta de urgență, care indică un atac cu rachete balistice asupra mai multor ținte din SUA.

Slade zâmbește.

— Așa cum am spus, m-ai ucis, m-ai răpit, probabil că mă minți chiar…