Nici tunetul, nici podul, nici Grand Central, nici Trump Tower. Helena s-a trezit și s-a pregătit, apoi a fost adusă aici cu mașina ca în fiecare altă dimineață, fără incidente.
Când deschide gura să vorbească, Shaw spune:
— Nu aici.
Raj și Albert stau la masa de conferințe din laborator, urmărind știrile la un televizor încorporat în perete. Ecranul a fost împărțit în patru, transmițând imagini live de la camerele din turn care arată podul Queensboro, Grand Central Terminal, Trump Tower și tunelul Queens-Midtown, toate neatinse. Deasupra scrie: „Disfuncție de memorie în masă în Manhattan”.
— Ce dracului se întâmplă? întreabă Helena.
Tremură puternic, pentru că, deși nimic nu s-a întâmplat de fapt, simte oricum impactul zidului de apă lovind-o. Aude trupurile care se izbesc de mașini peste tot în jurul ei. Aude scârțâitul podului care se destramă.
— Ia loc, spune Shaw.
Ea se așază în fața lui Raj, care pare complet șocat.
Shaw rămâne în picioare, spunând:
— Schemele pentru scaun, rezervor, software-ul nostru, protocolul… toate s-au scurs.
Helena arată spre ecran.
— Altcineva face asta?
— Da.
— Cine?
— Nu știu.
— Ar fi nevoie de mai mult de două luni pentru reconstruirea scaunului dacă am lucra numai după schițe, spune ea.
— S-a scurs totul cu un an în urmă.
— Cum a fost posibil? Nici măcar nu aveați scaunul acum un an…
— Marcus funcționa în hotelul acela de mai mult de un an. Cineva a fost curios în legătură cu ce făcea și i-a spart serverele. Raj tocmai a găsit dovada.
— A fost o breșă de date masivă, rostește Raj. Au ascuns-o bine și au luat tot.
Shaw se uită la Albert.
— Spune-i ce ai găsit.
— Alte cazuri de schimbare de realitate.
— Unde?
— Hong Kong, Seoul, Tokio, Moscova, patru în Paris, două în Glasgow, una în Oslo. Foarte asemănătoare cu felul în care au apărut pentru prima oară poveștile SAF în America, anul trecut.
— Deci oamenii folosesc scaunul și știi sigur asta.
— Da. Am găsit chiar și o companie în São Paulo, care îl utilizează pentru turism.
— Iisuse Hristoase! De când se întâmplă asta?
— De aproape trei luni.
— Guvernul chinez și cel rus au anunțat că dețin această tehnologie, spune Shaw.
— Este ca și cum fiecare nouă propoziție pe care o rostești este mai îngrozitoare decât cea din urmă.
— Ei bine, menținând această tendință… El deschide un laptop de pe masă și tastează o adresă. Asta a apărut cu cinci minute în urmă. Nicio raportare în presă încă.
Ea se apropie de ecran.
Este pagina de pornire a Wikileaks.
Sub antetul „Război și armată”, Helena vede o reprezentare grafică a unui soldat care stă pe un scaun, ce arată exact precum cel din mijlocul camerei lor, deasupra titlului: Mașina de memorie a armatei SUA. Mii de pagini care conțin scheme complete ale unui aparat al cărui scop este de a trimite soldații înapoi în amintirile lor ar putea explica numărul ridicat de tragedii anulate în ultimele șase luni.
Helena simte cum i se strânge inima.
În câmpul vizual începe să vadă stele negre.
— Cum de Wikileaks leagă scaunul de guvernul nostru? întreabă ea.
— Nu știm.
— Ca să recapitulăm, serverele lui Slade au fost sparte, spune Albert. Conținuturile au fost vândute probabil mai multor cumpărători. De la unul sau mai mulți dintre acești cumpărători – sau chiar de la hackeri planurile au continuat să se scurgă. În acest moment, cel mai probabil, există mai multe scaune în uz, în mai multe țări din lume. China și Rusia au scaunul acum, Wikileaks a publicat schemele, orice corporație, dictator sau individ bogat cu douăzeci și cinci de milioane de dolari la îndemână își poate construi propria mașină de memorie privată.
