ZIUA 160
Helena se îndreaptă spre parcarea blocului ei și intră în mașina Suburban neagră împreună cu Alonzo și Jessica, simțindu-se mai lipsită de speranță ca niciodată. Nu mai poate continua așa. Armata îi folosește scaunul, iar ea nu are cum să o oprească. Scaunul în sine este supravegheat 24 de ore, șapte zile pe săptămână, iar ea nu are acces la sistem. Chiar dacă ar reuși să scape de Alonzo și de Jessica, dat fiind ceea ce știe, guvernul nu s-ar opri din a o vâna. În plus, Shaw ar putea pur și simplu să trimită un agent înapoi într-o amintire, pentru a-i contracara evadarea.
Gândurile întunecate o copleșesc din nou.
Telefonul îi vibrează în buzunar în timp ce se îndreaptă spre sud pe FDR Drive – e Shaw.
— Hei, sunt pe drum, răspunde ea.
— Am vrut să-ți spun ție mai întâi.
— Despre ce e vorba?
— În dimineața asta am primit o misiune nouă.
— Ce este?
Cerul dispare în timp ce trec prin portalul Manhattan al tunelului Queens-Midtown.
— Vor să trimitem pe cineva cu aproape un an înapoi.
— De ce? Pentru ce?
Jessica apasă pedala frânei suficient de tare încât Helena să fie proiectată în față, ținută pe loc de centură. Dincolo de parbriz, o mare de faruri roșii iluminează tunelul din față, în timp ce șoferii iritați încep să claxoneze.
— Un asasinat.
Adânc în tunel, o explozie distantă de lumină, urmată de un sunet ca un tunet.
Ferestrele se zguduie, iar mașina tremură sub ea.
— Ce dracului a fost asta? întreabă Alonzo.
— John, te sun imediat înapoi. Helena lasă telefonul jos. Ce se întâmplă?
— Cred că a fost un accident în față.
Alonzo deschide portiera și intră în tunel.
Jessica îl urmează.
Mirosul de fum care intră prin fante o aduce pe Helena înapoi în prezent. Privește înapoi prin lunetă spre mașinile blocate în spatele lor.
Un bărbat aleargă pe lângă geamul ei, îndreptându-se spre lumină, iar Helena simte primul fior de frică pe șira spinării.
Tot mai mulți oameni, care par îngroziți, vin în grabă printre mașini, îndreptându-se spre Manhattan de parcă ar încerca să scape de ceva.
Helena deschide portiera și pășește afară.
Agitația oamenilor înfricoșați și ecourile de disperare se aud între pereții tunelului și crește treptat, astupând zgomotul a o mie de motoare de mașini.
— Alonzo?
— Nu știu ce s-a întâmplat, spune el, dar e ceva rău.
În aer se simte un miros greu – nu doar de gaze de eșapament, ci și de benzină și diverse lucruri care se topesc.
Fumul iese din partea din față a tunelului, iar oamenii care aleargă spre ea arată terifiați, cu fețele sângerânde și înnegrite.
Aerul se deteriorează rapid și încep să o ardă ochii, abia mai reușind să zărească ce este înainte.
— Alonzo, trebuie să plecăm de aici, spune Jessica. Chiar acum.
Helena se îneacă din cauza fumului și, când privește înapoi spre Manhattan, observă că ieșirea din tunel nu este mai mult de un punct luminos în depărtare.
Când se întorc să plece, un bărbat apare din fum, șchiopătând și ținându-se într-o parte, cu dureri evidente.
Helena se grăbește spre el, tușind în timp ce trage aer în piept, și vede un fragment de sticlă înfipt într-o parte a bărbatului. Are mâinile pline de sânge și chipul îi e înnegrit de fum și schimonosit de agonie.
— Helena! strigă Jessica. Plecăm!
— Are nevoie de ajutorul nostru.
Bărbatul se clatină spre Helena, străduindu-se să respire. Alonzo vine în grabă, iar el și Helena îl iau de câte un braț, punându-l pe după umeri. Este un bărbat masiv, de cel puțin o sută de kilograme, și poartă o cămașă arsă pe jumătate, cu numele și logo-ul unui serviciu de curierat pe buzunarul din față.
Este o ușurare când se îndreaptă în direcția luminii. Cu fiecare pas, piciorul stâng al bărbatului pleoscăie tot mai tare în pantof, care i se umple de sânge.
— Ai văzut ce s-a întâmplat? îl întreabă Helena.
