El moare aici, afară.

Stă întins pe spate, pe pavaj, și privește cerul negru în timp ce plouă pe el cu foc.

La baza craniului simte un junghi puternic de agonie și e cuprins de un val de ușurare, știind că asta înseamnă că vine sfârșitul, că DMT-ul inundă creierul Helenei. Se va întoarce în scurt timp în amintirea cu ea îndreptându-se spre Chevy-ul alb cu albastru, ca o fată de șaisprezece ani cu toată viața înainte.

Vor face totul din nou și speră că de data aceasta va fi mai bine.

Săgețile de foc cad spre el din ce în ce mai încet, până când devin suspendate în jurul lui, ca un miliard de licurici…

•

Este rece și umed.

Miroase a sare de mare.

Aude valuri care scaldă stâncile și sunete de păsări care zboară peste apă.

Vede din ce în ce mai clar.

La nouăzeci de metri distanță, este un țărm zimțat. Ceața plutește pe deasupra apei cenușii, ascunzând molizii din depărtare, aflați de-a lungul țărmului ca o linie imperfect caligrafiată.

Durerea de la față a dispărut.

Se află într-un caiac pe mare, într-un costum de scafandru, cu o vâslă în poală, ștergându-și sângele de la nas și întrebându-se unde se află.

Unde este Helena.

De ce nu are încă amintiri din această cronologie.

Zăcea în mijlocul străzii, în fața unității lor de pompieri din Denver, doar cu câteva secunde în urmă, privind în agonie ploaia de foc din cer.

Acum este… oriunde ar fi. Zburând de la o realitate la alta, viața lui pare un vis. Amintirile devin realitate sau devin coșmaruri. Totul este real în acest moment, dar este trecător. Peisaje și emoții se succed într-un flux continuu, dar totul are o logică extrem de complicată – așa cum un vis are sens numai atunci când ești în el.

Scufundă o vâslă în apă și caiacul înaintează.

Începe să zărească un golf ferit, de unde insula urcă încet câteva zeci de metri, până într-o pădure de molid negru, intercalată de tușele albe ale mestecenilor.

Pe o porțiune joasă a dealului se află o casă, într-o întindere de iarbă de un verde smarald. E înconjurată de clădiri mai mici – două case de oaspeți, un foișor și, lângă mal, o magazie pentru bărci și un doc.

Intră vâslind în golf, căpătând viteză pe măsură ce se apropie de mal. Trage caiacul pe un pat de pietre mărunțite. În timp ce iese stânjenit din carlingă, își aduce aminte un singur lucru – stătea la acel bar din Portland când Helena s-a așezat pe scaunul de lângă el pentru a treia oară în existența lor ciudată, reluată de câteva ori.

— Arăți ca și când ai vrea să-mi cumperi ceva de băut.

Cât de ciudat este să ai trei amintiri diferite ale aceluiași moment din timp.

Merge desculț pe țărmul pietros și pe iarbă, pregătindu-se pentru valul de amintiri, dar azi întârzie.

Casa este construită pe o fundație de piatră, având lemnul decolorat după deceniile de expunere la sare, soare și vânt, precum și de iernile aspre.

Un câine uriaș vine alergând spre el, prin grădină. Este un ciobănesc scoțian, având aceeași culoare precum panourile uzate ale casei; îl întâmpină pe Barry cu multă afecțiune, ridicându-se pe picioarele din spate ca să-l privească în ochi și să-l lingă pe față.

Barry urcă treptele spre verandă, de unde se vede foarte amplu golful și marea întinsă.

Deschide ușa glisantă de sticlă și intră într-o sufragerie caldă, construită în jurul unei vetre independente de piatră, care se ridică prin inima casei.

Focul mic parfumează interiorul cu miros de fum și de lemn.

— Helena?

Niciun răspuns.

Casa e cufundată în tăcere.

Traversează o bucătărie franțuzească rustică, cu bârne expuse și băncuțe aflate în jurul unui bufet mare, echipat cu un suport de măcelărie.

Apoi merge pe un coridor lung și întunecat, simțindu-se ca un intrus în casa altcuiva. În capăt se oprește la intrarea într-un birou intim, oarecum dezordonat. Vede o sobă cu lemne, o fereastră care dă spre pădure și o masă veche, în mijlocul camerei, care se îndoaie sub teancurile de cărți. În apropiere se află o tablă, acoperită cu ecuații de neînțeles și cu diagrame ce par să fie cronologii complicate și intersectate.

Amintirile sosesc într-o clipă.

În primul moment, nimic.

În clipa următoare, știe exact unde se află, precum și întreaga traiectorie a vieții sale din ultimii treizeci și trei de ani. Știe exact semnificația ecuațiilor de pe tablă.

Pentru că el le-a scris.

Sunt extrapolări ale soluției Schwarzschild, o ecuație care definește raza unui obiect pe baza masei sale, pentru a forma o singularitate.

Pentru că toate conștiințele sale din cronologiile anterioare se unesc cu aceea din cronologia aceasta, perspectiva lui asupra muncii lor din ultimii zece ani este, paradoxal, cu totul nouă și intim de familiară deopotrivă. El vede atât cu ochi proaspeți, cât și cu o lipsă completă de obiectivitate.

Și-a petrecut o mare parte din viață studiind fizica găurilor negre. Helena a fost cu el la început, dar în ultimii cinci ani, a început să se retragă pe măsură ce ziua de 16 aprilie 2016 se apropia, fără nicio soluție la orizont.

Informația că ea e cea care va trebui să facă toate acestea de la capăt a făcut-o să cedeze.

De pe geamul ferestrei care dă spre pădure, întrebările fundamentale pe care le-a scris cu markerul magic cu mulți ani în urmă încă îl bântuie, rămase fără răspuns…

Care este raza Schwarzschild a unei amintiri?

Când murim, conștiința noastră călătorește printr-o microgaură neagră, creată de gravitația imensă a propriilor noastre amintiri care se prăbușesc?

Procedura de reactivare a memoriei – în momentul morții – deschide o microgaură care conectează gaura neagră a amintirilor noastre ce se prăbușesc într-o gaură albă, iar aceasta ejectează conștiințele noastre pe partea cealaltă, la începutul unei noi cronologii?

Suntem, în final, doar stele care mor?

Va pierde toate aceste cunoștințe. Nu că ar fi fost vreodată mai mult decât o teorie – o încercare de a trage draperiile și de a înțelege de ce scaunul Helenei a făcut ceea ce a făcut. Nimic din cunoștințele lui nu înseamnă ceva fără o testare științifică. Abia în ultimii câțiva ani și-a dat seama Barry că ar trebui să aducă echipamentele lor la laboratorul CERN din Geneva, Elveția, și să ucidă pe cineva în rezervor în prezența detectoarelor de particule ale Large Hadron Collider. Dacă ar putea dovedi apariția unei microgăuri negre în clipa în care cineva moare în rezervor și a unei găuri albe în momentul în care conștiința reapare în trup la un anumit punct din trecut, ar putea începe să înțeleagă adevărata mecanică a revenirii în memorie.

Helena a detestat ideea. Era de părere că noile informații nu meritau riscul ca tehnologia lor să scape din nou de sub control, ceea ce s-ar fi întâmplat aproape sigur dacă ar fi împărtășit cunoștințele despre scaun cu comunitatea științifică de la LHC. În plus, ar fi durat ani întregi până ar fi convins forțele de decizie să le dea acces la un detector de particule, precum și câteva echipe de cercetători care să scrie algoritmi și programe pentru a extrage datele despre fizică din sistem. Astfel, părea mult mai dificil să studieze fizica particulelor scaunului decât să îl construiască propriu-zis.

Dar au timp.