El se concentrează să revină în prezent, în curtea lor de beton, privind o albină în timp ce survolează resturile micului dejun.
— Este cel mai straniu sentiment, spune el.
— Poți încerca să-l descrii?
— Este ca și cum… doi oameni diferiți, două conștiințe distincte, cu istorii și experiențe diferite, se unesc înăuntrul meu.
— Unul este mai dominant decât celălalt?
— Nu. La început, păream eu cel împușcat în hotel, dar acum mă simt la fel de acasă în această realitate.
Este ceva ieșit din comun să îți amintești o viață întreagă în decurs de șaizeci de secunde.
El înfruntă un adevărat tsunami de amintiri, dar momentele liniștite sunt cele care lovesc cu cea mai mare forță…
Un Crăciun înzăpezit cu Helena și părinții ei, la casa lor de la țară, din Boulder. Dorothy uită să pună curcanul la cuptor și toți tratează asta cu amuzament, mai puțin Helena, care știe că este începutul deteriorării mentale a mamei sale.
Nunta lor în Aruba.
O călătorie – doar ei doi – în Antarctica, în vara lui 2001, pentru a vedea migrarea pinguinilor imperiali, moment pe care amândoi îl vor considera cel mai bun din viața lor împreună – un răgaz de la cursa omniprezentă de a repara viitorul sumbru.
Câteva certuri amare despre a avea copii și insistența Helenei de a nu concepe un copil într-o lume care, cel mai probabil, se va distruge în două decenii.
Înmormântările mamei lui, a mamei ei și, cel mai recent, a tatălui ei.
Momentul în care l-a întrebat pe Barry dacă ar vrea să știe ceva despre vechea lui viață, iar Barry i-a spus că nu dorește să știe altă realitate decât aceea.
Prima oară când a demonstrat puterea de neimaginat a scaunului.
Acum, arcul timpului petrecut de ei împreună devine din ce în ce mai clar.
Și-au petrecut viața împreună construind scaunul memoriei în secret și încercând să găsească o modalitate de a împiedica lumea să își amintească felul în care să-l construiască, știind că, pe 16 aprilie 2019, toate amintirile false din cronologia anterioară îi vor copleși pe toți.
Cu economiile de până în 2001, au avut un scaun operațional până în 2007.
Odată ce scaunul a fost gata, au petrecut zece ani făcând experimente cu el și rulând imagistica creierelor lor, studiind activitatea neuronală în momentul în care avea loc un schimb de realitate și apariția amintirilor moarte și căutând cascada neuronală de noi informații.
Speranța lor era să găsească o cale de a împiedica amintirile moarte din cronologiile mai vechi să apară fără să afecteze creierul. Dar nu au reușit decât să înregistreze activitatea neuronală asociată cu amintirile moarte. Nu au progresat deloc spre descoperirea unei metode de a proteja creierul de acele amintiri.
Barry se uită la soția lui de douăzeci și patru de ani, un om cu lotul diferit față de cel din urmă cu câteva momente.
— Am eșuat, spune el.
— Da.
Cealaltă jumătate a dualității sale, cea care a trăit fiecare moment al acestei cronologii, tocmai a experimentat amintirile false despre Meghan și Julia. Viața lui ca detectiv în New York City.
Moartea fiicei sale, divorțul și prăbușirea în depresie și regret.
Întâlnirea cu Slade și întoarcerea cu unsprezece ani în urmă pentru a o salva pe Meghan. Helena intrând în viața lui.
Legătura lor. Moartea lui în hotelul lui Slade.
— Plângi, spune Helena.
— Este mult.
Se apropie de el și îl ia de mână.
Stau în liniște preț de o clipă, privind spre deșertul Sonora, un peisaj pe care au ajuns să îl iubească împreună – atât de diferit de pădurile luxuriante din Pacific Northwest ale tinereții lui și de pădurile veșnic verzi ale Helenei.
A fost un loc potrivit pentru ei.
— Ar trebui să ne uităm la știri, spuse Helena.
— Hai să așteptăm, răspunde Barry.
— La ce bun să așteptăm?
— Să mai trăim puțin cu speranța că nimeni altcineva nu și-a amintit.
— Știi că n-o să se întâmple asta.
— Mereu ai fost cea realistă.
Helena zâmbește și lacrimile îi strălucesc la colțurile ochilor.
Barry se ridică de pe scaun și se întoarce să se uite la spatele casei lor din deșert. Construită din pământ tasat și panouri întinse de sticlă, se integrează perfect în peisajul din jur.
