Iar aceasta nu este singura sa curbură spațiu-timp. Din aceasta se ramifică altele, răsucindu-se și învârtindu-se în jurul lor.

Simte curbura spațiu-timp de amintiri în care a salvat-o pe Meghan de la accident.

Un trio de curburi spațiu-timp ceva mai mici, fiecare terminându-se cu moartea lui la hotelul lui Slade.

Viețile subsecvente pe care el și Helena le-au trăit încercând să împiedice sfârșitul lumii.

Chiar și ramurile pe care le-a creat în ultima lor viață din Antarctica – raze de amintiri ca niște spițe, formându-se de câte zece ori, atât cât a murit în bazin ca să fie cu ea din nou.

Dar nimic din toate acestea nu mai contează.

Cronologia în care se află este cea originală, iar el accelerează în amonte, pe râul vieții sale, trecând prin momente uitate și înțelegând, în sfârșit, că totul este făcut doar din amintiri.

Totul.

Când acul conștienței sale atinge o amintire, viața lui începe să se deruleze și se trezește într-un moment înghețat…

Mirosul de frunze moarte și răcoarea toamnei în oraș. Stătea în Ramble, în Central Park, plângând după ce își semnase actele de divorț.

Acul se mută din nou…

Acum și mai repede…

Trece prin mai multe amintiri decât poate număra.

La fel de numeroase precum stelele – e ca și când ar privi un univers care este el însuși.

Înmormântarea mamei sale, sicriul ei deschis, mâinile lui pe mâinile ei și răceala lor încremenită în timp ce-i studiază chipul, gândindu-se: Aceasta nu ești tu…

Trupul lui Meghan pe lespede – trunchiul ei strivit, acoperit de o vânătaie neagră.

Momentul în care a găsit-o lângă drum, aproape de casa lor.

De ce aceste amintiri? se întreabă el.

Conduce prin suburbii într-o noapte rece și întunecată dintre Ziua Recunoștinței și Crăciun. Julia e pe scaunul pasagerului, lângă el, iar Meghan e în spate, toți liniștiți și mulțumiți, privind luminile de Crăciun prin geamuri – o respirație în mijlocul călătoriei vieții, între furtuni, unde totul este așezat într-un aliniament trecător.

Smuls din nou, acum gonește printr-un tunel ai cărui pereți ai memoriei se învârtesc în jurul lui.

Meghan e la volanul mașinii ei Camry, care e pe jumătate ieșită din garaj, iar chipul ei e roșu. Lacrimi i se scurg pe față în timp ce strânge cu putere volanul.

Apoi vede genunchii pătați de iarbă ai lui Meghan după un meci de fotbal, la șase ani, fața ei roșie și fericită.

Primii pași nesiguri ai lui Meghan în apartamentul lor din Brooklyn.

Care este realitatea acestui moment?

Momentul când își atinge prima oară fiica într-o cameră de spital – mâna lui pe obrazul ei minuscul.

Julia luându-l de mână, conducându-l în dormitorul primului lor apartament și spunându-i că este însărcinată.

Sunt în ultimele mele secunde, în bazinul de deprivare din Antarctica, revizuindu-mi viața în timp ce se scurge din mine?

Conducând spre casă după prima lui întâlnire cu Julia și speranțaintensă că s-ar putea să fi găsit o femeie pe care să o iubească.

Dar dacă toate acestea nu sunt nimic altceva decât ultimele impulsuri electrice ale creierului meu pe moarte? O activitate neuronală frenetică ce îmi distorsionează percepția asupra realității și invocă amintiri aleatorii?

Asta experimentează toată lumea când moare?

Tunelul și lumina?

Raiul fals?

Asta înseamnă că n-am reușit să restartez cronologia originală și că lumea s-a terminat?

Sau sunt undeva în afara timpului, tras spre gaura neagră și zdrobitoare a amintirilor mele?

Mâinile lui pe sicriul tatălui său și momentul în care realizează că viața este durere – și mereu va fi.

Are cincisprezece ani și este chemat în biroul directorului, unde mama lui stă pe canapea plângând – și știe, înainte să i se spună, că tatăl lui a pățit ceva.

Buzele uscate și mâinile tremurătoare ale primei fete pe care a sărutat-o vreodată, în gimnaziu.

Mama lui împingând un cărucior de cumpărături prin raionul de cafea al unui magazin și el venind din urmă, cu o bomboană furată în buzunar.

Dimineața în care stă cu tatăl său pe aleea casei lor din Portland, Oregon; păsările sunt amuțite, totul e încremenit, iar aerul e rece ca noaptea. Chipul tatălui său în timp ce privește momentul de apogeu este mai impresionant decât eclipsa însăși. Cât de des îți vezi părinții uluiți?

Stă în pat, la etajul al doilea al casei de la țară din secolul al XIX-lea, din New Hampshire, a bunicilor săi, când se pornește o furtună de vară ce vine din White Mountains, scăldând câmpurile și merii și ropotind pe acoperișul de tablă.

Momentul în care a căzut cu bicicleta și și-a rupt mâna, pe când avea șase ani.

Lumina care intră pe fereastră și umbrele frunzelor care dansează pe perete deasupra unui pătuț. Este o după-amiază târzie – nu își dă seama de unde știe asta – și aude prin pereții camerei lui vocea mamei sale, care cântă.

Prima mea amintire.

Nu-și poate explica de ce, dar are senzația că a căutat această amintire toată viața. Gravitatea seducătoare a nostalgiei îi trage conștiința înăuntru, pentru că aceasta nu este doar amintirea chintesențială de acasă, este momentul sigur și perfect – de dinainte ca viața să îi provoace orice durere reală.

Înainte să eșueze.

Înainte să piardă oameni pe care i-a iubit.

Înainte de a se trezi cu teama că cele mai bune zile s-au dus deja.

Bănuiește că ar putea să-și strecoare conștiența în această amintire la fel ca un bătrân care se bagă într-un pat cald și moale.

Să trăiască acest moment perfect pentru totdeauna.

Ar putea exista sorți mult mai rele.