Aici sunt doar ei doi, recăpătându-și suflul în beznă.
— Sunt în casă, șoptește Barry.
— Poți să aprinzi lumina?
El pipăie până când atinge întrerupătorul cu degetele.
— Ești sigură că nu o să se vadă?
— Nu, dar nu pot să fac asta pe întuneric.
Barry acționează întrerupătorul. De deasupra se revarsă lumina unui singur bec, fără abajur. Stau într-un fel de anticameră, doar cu puțin mai mare decât o cămară de bucătărie. Ușa interioară are mărimea și forma unei uși standard, însă cântărește două sute șaptezeci de kilograme, fiind construită din plăci de oțel cu o grosime de cinci centimetri; în plus, când este activată, acționează zece zăvoare masive într-un ușcior.
Helena tastează codul pe panou în timp ce pe hol se aud pașii acel puțin șase soldați care avansează spre ei. Barry și-i imaginează apropiindu-se de punctul final, peretele din pietre de râu, sunetul vocilor șoptite și al cizmelor și echipamentelor lor fiind din ce în ce mai clar.
O voce se aude dinspre partea opusă a casei – probabil din dormitorul lor – și reverberează pe holul lung.
— Verificat pe latura estică!
— Imposibil. I-am văzut intrând în casă. Toată lumea a verificat în debarale? Sub paturi?
Pe afișajul luminos, Barry o privește pe Helena în timp ce tastează ultimul număr.
Zumzetul ascuțit al rotițelor interne se poate auzi în anticameră și poate că și dincolo. Barry și Helena se uită unul în ochii celuilalt în timp ce toate cele zece zăvoare se retrag unul câte unul, cu sunetul unor focuri de armă cu amortizor.
De partea cealaltă a ușii ascunse se aude vocea unei femei:
— Ai auzit asta? Pare să vină din peretele ăsta.
Barry aude mâinile care pipăie pietrele false. Helena deschide ușa grea. El o urmează peste prag, într-un alt loc întunecat, exact când ușa ascunsă se deschide.
— E ceva aici, în spate! strigă un soldat.
Helena închide ușa seifului și tastează codul de blocare pe panoul cu taste de pe partea cealaltă, iar cele zece zăvoare se blochează din nou.
Când aprinde luminile, apare o scară de metal îngustă, ce se întinde nouă metri în pământ.
Temperatura scade pe măsură ce coboară.
Soldații se împing în ușa seifului.
— Vor găsi o modalitate de intrare, spune Barry.
— Atunci, să ne grăbim!
Coboară trei etaje în subteran, până în punctul în care scara se termină, și ajung în pragul unei uși care duce spre un laborator de o sută optzeci și cinci de metri pătrați, unde și-au petrecut o mare parte din orele zilelor din ultimii cincisprezece ani. Este, din toate punctele de vedere, un buncăr modern, cu un sistem de recirculare și filtrare a aerului, un sistem electric independent, alimentat cu energie solară, o galeră, camere de dormit și rații de apă și mâncare pentru un an.
— Ce-ți face piciorul? o întreabă Barry.
— Nu contează.
Ea șchiopătează pe lângă fotoliul Eames, pe care l-au transformat într-un scaun de memorie, apoi se deplasează într-o zonă a laboratorului pe care au utilizat-o pentru imagistica creierului și studiul lor asupra procesării amintirilor moarte.
Helena se așază la terminal și încarcă programul de reactivare a memoriei pe care îl țin mereu pregătit în caz de urgență. De vreme ce a mapat deja amintirea primului ei drum cu mașina, de când a împlinit șaisprezece ani, se poate duce direct în încăperea de deprivare.
— Am crezut că vom avea mai mult timp azi, spune Barry.
— Și eu.
Deasupra lor se aude o explozie care zguduie podeaua și pereții. Din tencuiala tavanului cade praf, ca o zăpadă fină.
Barry se întoarce prin laborator la baza scărilor. Aerul este plin de praf, dar nu aude voci care se apropie, mici pași.
În laborator, o vede pe Helena dându-și jos bluza și bustiera, apoi și pantalonii scurți.
Stă în fața lui goală, punându-și casca și sângerând din piciorul drept. Lacrimile i se scurg pe chip.
El se apropie de soția lui și o îmbrățișează, în timp ce o altă explozie zguduie fundația laboratorului lor subteran.
— Nu-i lăsa să intre aici, spune ea.
Se șterge la ochi și îl sărută, apoi Barry o ajută să se urce în rezervor.
Când începe să plutească în apă, el o privește și îi spune:
— Voi fi în acel bar din Portland, în octombrie 1990, și te voi aștepta.
— Nici măcar n-o să mă recunoști.
