— Sufletul meu îl va recunoaște pe al tău. În orice timp.
El închide trapa și se duce la terminal. E liniște preț de un moment și nu se aude niciun sunet cu excepția bâzâitului serverelor.
Barry inițiază programul de reactivare și se sprijină de spătarul scaunului, încercând să cuprindă cu mintea tot ce urmează mai departe.
O explozie asurzitoare crapă pereții și podeaua de beton de sub picioarele lui. Barry se întreabă dacă nu cumva elicopterul a lansat o bombă peste casa lor.
Prin fante intră fum, iar panourile luminoase încep să pâlpâie, dar programul de reactivare continuă să ruleze.
Se duce din nou la scară – singura cale de ieșire sau de intrare în laborator.
Acum aude voci deasupra și vede raze de lumină mișcându-se prin fum și praf.
Au trecut de ușa seifului și cizmele lor se aud coborând pe treptele de metal.
Barry trântește ușa laboratorului și trage zăvorul. Este doar o ușă de metal, contra incendiului – probabil o vor dărâma dintr-o lovitură.
Se întoarce apoi la terminal și studiază semnele vitale ale Helenei. Deja inima i s-a oprit de câteva minute.
Se aude o lovitură de pe partea cealaltă a ușii.
Din nou.
Și din nou.
Se aude o mitralieră, apoi încă o cizmă sau un umăr se izbește de metal.
În mod miraculos, ușa rezistă.
— Haide, spune Barry.
Aude voci care strigă pe scară, apoi o explozie asurzitoare care îi face urechile să țiuie – pare să fie o grenadă.
În locul unde era ușa, apare un perete de fum și un soldat intră în laborator, îndreptând o pușcă automată spre Barry.
El ridică brațele deasupra capului și se saltă încet de pe scaun, în timp ce tot mai mulți soldați intră în laborator.
Ecranul de la terminal, care arată starea laserului, afișează o alertă – EMITERE DE DMT DETECTATĂ.
Haide… Haide…
În rezervor Helena moare, iar creierul ei emite ultimele secreții din substanța chimică ce o va transporta cu trei decenii în urmă, într-o amintire.
Soldatul care pare să fie conducere vine spre Barry, strigând ceva ce el nu poate înțelege peste țiuitul din…
•
Îi curge sânge din nas, iar picăturile formează găuri mici și vișinii în zăpadă.
Se uită în jur, la coniferele întunecate, cu crengile lăsate după o furtună recentă.
Apoi se uită la Helena, al cărei păr este diferit față de ultima oară când a văzut-o, în laboratorul lor de la subsol, din deșertul Sonora. Acum este roșcat și alb în egală măsură. Îl poartă lung și prins la spate într-o coadă de cal și are chipul cumva mai dur.
— Ce zi este azi? întreabă el.
— 16 aprilie 2019. A doua aniversare a cronologiei de când am murit în rezervorul de la DARPA.
Stau într-o poiană pe versantul unui munte, de unde se vede un oraș de câmpie, aflat la șaisprezece kilometri distanță.
— Acolo este Denvers, spune Helena. Am construit acolo laboratorul nostru ca să pot fi mai aproape de părinții mei. Îl privește. Încă nimic?
— Am senzația că eram în casa noastră din Tucson cu doar câteva secunde în urmă.
— Îmi pare rău să îți spun că tocmai te-ai comutat dintr-un 16 aprilie 2019 de rahat în altul.
— Despre ce vorbești?
— Am eșuat din nou.
Prima noastră întâlnire în barul din Portland. Pentru a doua oară. Afirmațiile despre capacitatea de clarviziune. S-a îndrăgostit de ea chiar și mai repede, pentru că părea să îl cunoască mai bine decât se cunoștea el însuși.
Fluxul de memorie este mai intens de data asta.
Aproape dureros.
Cade în zăpadă când ultimii treizeci și trei de ani îi intră în creier, precum un tren al amintirilor.
Și-au petrecut deceniul de dinainte ca tehnologia să devină suficientă construind scaunul, studiind spațiul și timpul, natura materiei, dimensionalitatea și legăturile cuantice. Au învățat tot ce au putut despre fizica timpului, dar nu destul. Nici pe departe suficient.
