— Ei bine, este un caz ciudat. Barry îl privește pe Slade în ochi. Nu s-a întâmplat încă.

— Nu înțeleg.

— Sunt aici din cauza unei crime care va avea loc mai târziu în seara asta.

Slade înghite și clipește.

— Ce legătură are asta cu mine?

— Se va întâmpla acolo unde lucrezi dumneata, iar numele victimei este Helena Smith. Este șefa dumitale, nu-i așa?

— Da.

— Este și femeia pe care o iubesc.

Slade stă în fața lui Barry, cu masa de bucătărie între ei, și face ochii mari. Barry arată spre cărți.

— Deci ai memorat toate astea? Evident, nu le poți lua cu tine.

Slade deschide gura, apoi o închide rapid. După un timp, spune:

— Vreau să pleci.

— Funcționează, că tot veni vorba.

— Nu știu despre ce vorbești…

— Planul tău. Funcționează de minune. Devii bogat și celebru. Din păcate, ce faci în noaptea asta determină suferința a miliarde de oameni, precum și sfârșitul realității și al timpului așa cum le știm.

— Cine ești?

— Doar un polițist din New York City.

Se uită la Slade timp de zece secunde lungi.

— Ieși afară!

Barry nu se mișcă. Singurul zgomot din mansardă este sunetul aspru al respirației accelerate a lui Slade. Telefonul său vibrează pe masă. Barry privește în jos și vede un mesaj nou de la „Helena Smith” ivindu-se pe ecranul principal:

Sigur. Ne putem întâlni în două ore.

Care este problema?

În cele din urmă, Barry se îndreaptă spre ușă.

La trei pași de ea, aude un clic. Și încă unul. Apoi încă unul.

Se întoarce încet și se uită la Slade, care privește uluit revolverul .357 cu care ar fi ucis-o pe Helena în câteva ore. Ridică privirea spre Barry, care ar fi trebuit să zacă pe podea acum, sângerând de moarte. Apoi îndreaptă pistolul spre Barry și apasă pe trăgaci, dar nu se întâmplă nimic.

— Am intrat aici mai devreme, când erai la serviciu, spune Barry. Am încărcat pistolul cu gloanțe oarbe. Aveam nevoie să văd cu ochii mei de ce ești în stare.

Slade privește în direcția dormitorului său.

— Marcus, în casa asta nu mai sunt gloanțe. Ei bine, asta nu e tocmai adevărat. Barry își scoate Glock-ul din tocul de umăr. Pistolul meu este plin.

•

Barul se află în Mission și este o tavernă intimă, cu lambriuri de lemn, numită Monk’s Kettle. Ferestrele sunt aburite pe dinăuntru, din cauza nopții reci și cețoase. Helena i-a spus despre locul acesta în cel puțin trei dintre viețile lor.

Barry se apropie de bar și își trece degetele prin păr, care s-a umezit de la ceață.

Este luni-seară și e târziu, astfel că locul este aproape gol.

O vede stând singură la capătul barului, aplecată peste un laptop. În timp ce se apropie, îl cuprind emoțiile – cu mult mai rău decât anticipase.

I se usucă gura, îi transpiră mâinile.

Arată diferit față de femeia energică cu care și-a petrecut șase vieți. Poartă un pulover gri, din care o pisică sau un câine a tras câteva fire, ochelari murdari, iar părul îi este diferit – e mai lung și prins într-o coadă dezordonată.

Privind-o, îi devine clar că obsesia ei pentru scaunul de memorie a consumat-o complet și asta îi frânge inima.

Ea nu pare să remarce prezența lui când se așază pe scaunul de lângă ea.

Simte miros de bere în respirația ei și, dincolo de acesta, parfumul subtil al soției lui, pe care l-ar recunoaște oriunde, dintr-un milion de oameni. Încearcă să nu se uite la ea, dar emoția de a-i sta alături este aproape prea mult. Ultima oară când i-a văzut chipul, bătea în cuie capacul sicriului ei de pin. Așa că stă în liniște lângă ea în timp ce scrie un e-mail, gândindu-se la toate viețile pe care le-au împărtășit.

Momentele bune.

Cele urâte.

Despărțirile, morțile.

Și saluturile, la fel ca acesta.

Precum cele șase dăți în care a venit la el în acel bar infect din Portland, pe când avea douăzeci și unu de ani și era tânără, cu ochi strălucitori, frumoasă și neînfricată. Arăți ca și când ai vrea să-mi cumperi ceva de băut.

El zâmbește în sinea lui, pentru că, în clipa aceasta, ea nu arată nici pe departe ca și când ar vrea să-i facă cinste cu o băutură. Arată, ei bine, la fel ca Helena, cufundată în munca ei și indiferentă față de lume.

Când vine barmanul, Barry comandă, apoi stă cu berea sa, punându-și întrebarea momentului: ce îi spui celei mai curajoase femei pe care ai cunoscut-o vreodată, cu care ai trăit șase vieți extraordinare, cu care ai salvat lumea, care te-a salvat în toate felurile posibile, dar care nu are nici cea mai vagă idee că exiști măcar?

Barry ia o înghițitură de bere și lasă paharul jos. Aerul pare încărcat de electricitate, la fel ca înaintea unei furtuni. Prin minte îi trec nenumărate întrebări…

Mă vei cunoaște?

Mă vrei crede?

Mă vei iubi?

Speriat, exaltat, cu simțurile în alertă, cu inima bătându-i cu putere, se întoarce în cele din urmă spre Helena, care, simțindu-i atenția, îl privește cu acei ochi verzi ca de jad.