Aude sunetul propriilor pași.
Alarme de mașini.
Cineva care urlă în depărtare.
Liniștea groaznică a unui oraș șocat.
Helena virează pe următoarea stradă și Barry își dă seama că încă se află la un kilometru distanță de stația de pompieri.
Apoi Helena se oprește brusc, se apleacă și vomită în mijlocul străzii.
El încearcă să pună mâna pe spatele ei, dar când palma îi atinge jacheta, o retrage instinctiv de durere.
— Mor, Barry. La fel și tu.
Se îndreaptă de spate și se șterge la gură.
Părul Helenei cade, iar respirația ei e zgomotoasă și dureroasă.
La fel ca a lui.
— Cred că putem reuși, spune el.
— Trebuie. De ce dracului ar lovi Denverul?
— Dacă și-au lansat tot arsenalul, lovesc fiecare oraș mare din America, mii de focoase, probabil sperând să aibă noroc și să elimine scaunul.
— Poate au și făcut-o.
Pleacă mai departe, apropiindu-se tot mai mult de locul impactului, după cum indică norul imens de cenușă și foc, care încă se ridică și se învolburează la o distanță incertă.
Trec pe lângă un autobuz de școală răsturnat, al cărui galben a devenit acum negru; sticla geamurilor e spartă și se aud voci strigând dinăuntru.
Barry încetinește și se îndreaptă spre el, dar Helena spune:
— Singura modalitate prin care îi poți ajuta este ca noi să ajungem acasă.
Știe că are dreptate și încearcă din răsputeri să se abțină, să nu ajute pe nimeni, nici măcar cu un cuvânt de alinare.
— Mi-aș dori să nu fi trăit niciodată o zi ca asta, spune el.
Trec alergând pe lângă un copac în flăcări, în ramurile căruia s-au înfipt o motocicletă și pilotul său, la o înălțime de nouă metri.
Apoi, pe lângă o femeie fără păr și goală, care se clatină în mijlocul străzii; pielea i se desprinde ca scoarța unui mesteacăn și are ochii anormal de mari și de albi, de parcă s-ar fi căscat ca să cuprindă toată groaza din jurul ei. Dar adevărul este că e oarbă.
— Blochează, spune Helena plângând. Vom schimba asta.
Barry simte gust de sânge în gură, iar durerea îl cuprinde cu totul.
Are senzația că i se topesc măruntaiele.
O altă explozie, mult mai departe, scutură pământul sub ei.
— Acolo, spune Helena.
Stația de pompieri se află exact în față.
Este în mijlocul cartierului lor și el abia dacă a băgat de seamă.
Din cauza durerii.
Sau pentru că nu seamănă deloc cu strada lor.
Fiecare casă construită din lemn a fost pusă la pământ, liniile electrice s-au răsturnat, iar copacii au ars, fiind dezbrăcați de orice urmă de verde.
Vehiculele s-au împrăștiat peste tot – unele s-au răsturnat cu roțile în sus, altele pe-o parte, câteva încă ard.
Plouă cu cenușă și cu resturi radioactive, ce le vor provoca o otrăvire lentă dacă vor rămâne în acest peisaj de iad până se lasă seara.
Singura formă de mișcare este cea a siluetelor înnegrite care se zvârcolesc pe jos.
Pe stradă.
În curțile care erau odată case.
Barry simte brusc o greață când își dă seama că sunt oameni.
Stația lor de pompieri este încă în picioare.
