Ferestrele sunt spulberate și par niște orbite negre, căscate, iar roșul cărămizilor zidurilor s-a transformat în culoarea cărbunelui.
Durerea pe care Barry o simte la față și la mâini este terifiantă. Urcă treptele spre intrare și pășește peste ușă, care este crăpată și căzută în foaier.
În ciuda durerii, este devastator șocul de a-și vedea casa din ultimii douăzeci și unu de ani în starea aceea.
Lumina slabă intră filtrat prin ferestre, dezvăluind locul unei ruine totale.
Majoritatea pieselor de mobilier au explodat pur și simplu.
Bucătăria miroase puternic a gaz natural și, în colțul îndepărtat al clădirii, fumul apare prin ușa deschisă către dormitorul lor, unde pâlpâirea flăcărilor se vede pe pereți.
Când se reped prin casă, Barry își pierde echilibrul în arcada dintre sufragerie și locul în care luau masa. Apucă laterala arcadei ca să nu cadă și urlă de durere, lăsând în urmă o amprentă de sânge și de piele acolo unde a ținut palma pe perete.
Accesul în laboratorul lor securizat se face printr-o altă ușă boltită, aflată în anexa de depozitare din birou. Ușa în sine este conectată la restul casei, astfel că utilizarea panoului numeric este inutilă. Helena deschide lanterna telefonului și setează manual combinația de cinci cifre în semiîntuneric.
Se întinde să apuce mânerul circular, dar Barry spune:
— Lasă-mă pe mine!
— E în regulă.
— Tot tu trebuie să mori în rezervor.
— Corect.
Se îndreaptă spre ușă și apucă mânerul cu trei spițe, gemând de agonie în timp ce se opintește pentru a mișca roata. Nimic nu se clintește, în afara straturilor de piele pe care le îndepărtează, și un gând îngrozitor îi trece prin minte: dacă temperatura înaltă a exploziei a sudat mecanismele ușii? Își imaginează ultima lor zi împreună – fierbând încet din cauza radiației termice, în carcasa arsă a casei lor, fără să poată ajunge la scaun, știind că au eșuat. Că, atunci când va avea loc următoarea schimbare, dacă va avea loc vreodată, existența lor va dispărea cu totul sau vor intra într-o lume creată de altcineva.
Roata se urnește, apoi cedează, în sfârșit.
Încuietorile se retrag și ușa se deschide, dezvăluind o scară în spirală ce duce în jos, într-un laborator aproape identic cu acela pe care l-au construit în deșertul de lângă Tucson. Doar că aici, în loc să sape în pământ, au căptușit subsolul de piatră al vechii stații de pompieri cu pereți de oțel.
Nu e lumină.
Barry își lasă o parte din pielea de pe mână pe roată în timp ce o retrage, apoi o urmează pe Helena pe scară, la lumina slabă a lanternei telefonului.
Laboratorul este ciudat de tăcut.
Niciun bâzâit al ventilatoarelor care răcesc serverele.
Nici al pompei de căldură care întreține apa în rezervorul de deprivare la temperatura constantă a pielii umane.
Lumina telefonului trece peste pereți în timp ce se deplasează spre capătul serverului, unde un acumulator cu baterii pe litiu-ion este singura sursă de lumină din laborator.
Barry se îndreaptă spre un panou de comutatoare de pe perete, care transferă energia de la rețeaua electrică la baterii. Înfruntă încă un moment de groază pură, pentru că, dacă explozia a defectat bateriile sau conectorii la oricare dintre echipamente, toate acestea sunt în zadar.
— Barry, spune Helena. Ce mai aștepți?
El acționează comutatoarele.
Luminile din tavan se aprind.
Serverele încep să bâzâie.
Helena se așază pe scaun, la terminal, care a început secvența de pornire.
— Bateriile nu ne vor oferi decât treizeci de minute de energie, spune ea.
— Avem generatoare și suficientă benzină.
— Da, dar va dura o veșnicie să redirecționăm energia.
El își dă jos pardesiul ars și se așază lângă Helena, care deja tastează pe panou, pe cât de repede îi permit vârfurile rănite ale degetelor; sângele îi curge din colțurile gurii și ale ochilor.
În timp ce ea se dezbracă de hainele de iarnă, Barry se duce la dulap și scoate singura cască încărcată la maximum. O pornește și o pune cu grijă pe capul soției sale, care este plin de bășici.
Arsurile dureroase de pe chip încep să îl chinuie îngrozitor. În dulapul sanitar este morfină, dar nu are timp.
— Termin eu de așezat casca, spune ea. Du-te și ia portul de injecție.
El apucă un port și îl pornește, verificând conexiunea Bluetooth cu terminalul și asigurându-se că este funcțională.
În contrast puternic cu mâinile arse de explozia nucleară, antebrațele Helenei sunt intacte și netede, protejate de suflul inițial atât de hanoracul ei, cât și de numeroasele straturi de bluze și lenjerie termică. Degetele lui distruse fac mai multe încercări de a potrivi perfuzia în vena ei. În cele din urmă, fixează portul de antebrațul ei, apoi se îndreaptă spre rezervorul de deprivare. Apa este cu un grad și jumătate mai rece decât cea ideală, de 37 de grade, dar va trebui să se mulțumească cu asta.
Barry ridică trapa și se întoarce spre Helena, care vine poticnindu-se spre el, ca un înger frânt.
Știe că nici el nu arată mai bine.
— Mi-aș dori să pot face următoarea parte în locul tău, spune el.
