Dacă Slade avea dreptate? Dacă acele vechi cronologii sunt încă acolo? De exemplu, amintirea lui de la lacul Lacrima Norilor. Putea să vadă cu claritate chipurile Juliei și al lui Meghan. Își amintea vocile lor. Dacă ar putea să restarteze o amintire moartă prin simpla forță a conștiinței sale, care conferă viață și culoare cenușiului?

Există vreo șansă ca acest lucru să poată devia conștiințele tuturor înapoi în acea cronologie moartă?

Și, dacă s-ar putea întoarce, nu doar într-o cronologie anterioară, ci chiar în cea originală, nu ar mai exista amintiri false din cronologiile subsecvente și niciuna dintre cele mai recente?

Pentru că nu există cronologii care să o predateze pe cea originală.

Ar fi ca și când nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

Deja a luat pastilele. Probabil că are o jumătate de oră – poate mai mult – până ca medicamentul să-și facă efectul.

Se ridică în mormânt foarte treaz.

Gândurile îi gonesc.

Poate că Slade mințea, dar a rămâne aici, sinucigându-se lângă trupul Helenei în timp ce se îneacă în amintirea ei, nu constituie aceeași fetișizare a nostalgiei pe care a încercat-o cu Meghan?

Doar o altă variantă de a tânji după trecutul de neatins?

•

Întors la stație, Barry ia o cască și tableta care controlează terminalul de la distanță. Se urcă pe scaun și coboară microscopul cu lumină pe cască, iar aceasta începe să bâzâie încet.

A alergat cei opt sute de metri de la mormântul Helenei până la stație și se gândește că are între zece și cincisprezece minute până ca Oxy să își facă efectul.

A trăit de mai multe ori evenimentele cronologiei originale – Julia, Meghan, moartea fiicei sale, divorțul, viața ca polițist în New York. În mintea lui, amintirile moarte se suprapun, fiecare cronologie manifestându-se ca un tablou cenușiu, bântuit. Dar, cu cât cronologia este mai veche, cu atât devine mai închisă, precum whiskyul lăsat în butoi. În cele din urmă ajunge la cea mai veche cronologie – e mai întunecată decât cel mai copleșitor film noir, purtând gravitatea palpabilă a originalului.

Pornește tableta și deschide un nou fișier pentru a înregistra amintirea.

Nu mai are timp.

Nu-și amintește nimic altceva despre 5 noiembrie 2018. În mintea lui este doar o dată de la Slade și dintr-o conversație cu Helena din urmă cu multe vieți.

Dar 4 noiembrie este ziua lui Meghan. Știe exact unde se afla.

Barry apasă butonul de înregistrare și își amintește.

După ce termină, așteaptă ca programul să calculeze numărul sinaptic al amintirii. Își dă seama că, dacă numărul este prea mic, va trebui să intre în program și să dezactiveze firewallul, iar asta îi va lua mai mult timp decât are la dispoziție.

Tableta afișează un număr.

121.

La limită în zona sigură.

Barry își fixează un port de injecție în antebrațul stâng și încarcă rapid cocktailul de medicamente în mecanism.

I se pare că simte primele semne de Oxy în timp ce programează secvența de reactivare a amintirii la terminal, dar în curând este gol și se urcă în bazin.

Plutind în apă pe spate, întinde mâna și trage trapa, închizând-o peste el.

Mintea lui pornește într-o mie de direcții diferite.

O să eșuezi și n-o să faci nimic, doar o să mori în bazinul ăsta.

La dracu’ cu lumea, salveaz-o pe Meghan!

Întoarce-te acolo și mori lângă soția ta, așa cum ai plănuit în ultimele două luni.

Trebuie să continui să încerc. Helena ar fi vrut asta.

În antebrațul stâng simte o vibrație subtilă. Închide ochii și trage adânc aer în piept, întrebându-se dacă va fi ultima dată.

BARRY

Lumea e încremenită ca un tablou – nicio mișcare, viață sau culoare – și, cu toate acestea, este conștient de propria existență.

Poate să vadă doar în direcția în care se îndreaptă – un aranjament de mese aflat în direcția râului, a cărui apă e aproape neagră.

Totul este înghețat.

Totul este în nuanțe de gri.

Undeva înainte, un chelner – întunecat ca o stafie – duce o carafă de apă cu gheață.

Oamenii sunt așezați la mesele cu umbrele, prinși între momente de râs, mâncat și băut, ținând șervetele la gură. Dar nu este nicio mișcare. Ar putea la fel de bine să fie ciopliți.

Undeva în față o vede pe Julia, așezată deja la masa lor. Îl așteaptă, oprită într-un moment anxios, iar el simte o teamă îngrozitoare că ea va aștepta pentru totdeauna.

Nimic nu seamănă cu întoarcerea într-o amintire dintr-o cronologie vie. E un proces de încorporare lentă, pe măsură ce ești cuprins de senzațiile amintirii. Pătrunzi în acțiune și în energie.

Aici nu simte niciuna.

Și își dă seama – este, în sfârșit, într-un moment de acum.

Orice ar fi sau ar fi devenit, Barry simte o libertate de mișcare pe care nu a mai cunoscut-o niciodată. Nu se mai află în spațiul tridimensional și se întreabă dacă nu cumva asta a vrut să spună Slade când a zis: Și poate că nu vei reuși niciodată… doar dacă poți călători cum am călătorit eu. În felul acesta a experimentat Slade universul?

Imposibil; se întoarce în sinea lui și privește înapoi prin…

Nu știe exact ce este.

Cel puțin, nu imediat.

Este prins la marginea a ceva ce îi amintește de o cale stelară încetinită în timp, doar că este cumva o parte din el, ca o extensie a ființei lui care cade și se învârtește în jurul sieși într-o formă strălucitoare, mai frumoasă și mai misterioasă decât orice altceva din experiența lui. Iar el știe, la un nivel pe care nu și-l poate explica pe moment, că aceasta este linia originală a lumii, care conține intervalul existenței sale așa cum este format de amintiri.

Fiecare amintire pe care și-a creat-o vreodată.

Și fiecare amintire care l-a creat pe el.