Vânt rece: -83,9°F; -64,4°C.

Umiditate: 14%

Dar, într-o noapte ca asta a unei minți neobosite, cu vise despre fantome, timpul pare secundar în comparație cu adevăratul jucător principal – memoria. Poate că memoria este fundamentală, însuși lucrul din care apare timpul.

Durerea amintirii a dispărut, dar n-ar vrea să mai aibă de-a face cu ea. A trăit suficient de mult încât să știe că amintirile dor din cauză că, în urmă cu mulți ani, într-o cronologie moartă, a experimentat un moment perfect.

•

Nu contează cât este ceasul. În următoarele șase luni, va fi mereu noapte.

Vântul s-a oprit, dar temperatura a scăzut până la minus șaizeci și două de grade, când până și genele îngheață. Stația de cercetare se află la opt sute de metri distanță, singura urmă de lumină artificială din acest deșert polar vast.

Relieful nu are niciun fel de caracteristici. De unde se află, nu vede altceva decât o câmpie plată și albă de gheață, modelată de vânt, întinzându-se peste tot la orizont.

Pare imposibil, în timp ce stă aici singur în tăcere, ca restul lumii să se distrugă. Este încă și mai ciudat că toate acestea se datorează unui scaun construit accidental de femeia pe care o iubește.

Ea este îngropată în gheața de lângă el, la un metru douăzeci adâncime, într-un sicriu construit din resturi de pin din atelierul său. A confecționat apoi un marker mic din cea mai bună bucată de stejar pe care a găsit-o și a sculptat un mic epitaf în lemn – singurul lui scop în aceste ultime două luni.

Helena Gray Smith

Născută pe 13 octombrie 1970, în Boulder, Colorado

Decedată pe 14 februarie 2019, E. Antarctica

Un om de geniu curajos și frumos

Iubită de Barry Sutton

Salvatoare a lui Barry Sutton

Privește peste întinderea de gheață.

Nici măcar o adiere de vânt.

Nimic nu se mișcă.

O lume complet înghețată.

Ca și când ar fi în afara timpului.

Cerul este străbătut de meteori, iar luminile sudului tocmai au început să danseze la orizont – o panglică scânteietoare de verde și galben.

Barry privește peste marginea gropii Helenei.

Trage în piept aerul rece, apoi își trece un picior peste o parte a gropii și coboară sub suprafața plană.

Umerii lui ating laturile, precum și spațiul găurit dintre groapa lui și a Helenei, care îi permite să întindă mâna și să îi atingă sicriul de pin.

Se simte bine să fie din nou aproape de ea. Sau de ce era ea odată.

Laturile mormântului său încadrează cerul nopții.

Privind în spațiu din Antarctica este ca și când ai privi în spațiu din spațiu. Într-o noapte ca aceasta – fără vânt, fără lună –, dâra Căii Lactee pare mai mult un foc celest, strălucind în culori pe care nu le poți vedea din niciun alt loc de pe Pământ.

Spațiul este unul dintre puținele locuri în care timpul are sens pentru el. Știe, la un nivel perceptiv intelectual, că, atunci când se uită la un obiect, privește înapoi în timp. În cazul propriei sale mâini, luminii îi ia o nanosecundă – a miliarda parte dintr-o secundă – ca să transporte imaginea la ochii săi. Când privește stația de cercetare aflată la opt sute de metri distanță, vede structura așa cum a existat cu 2 640 de nanosecunde în urmă.

Pare instantaneu și, conform convențiilor, este.

Dar când privește cerul nopții, Barry vede stelele a căror lumină a călătorit timp de un an, sau o sută de ani, sau un milion de ani ca să ajungă la el. Telescoapele performante, ale căror lentile facilitează observarea spațiului profund, analizează o lumină veche de zece miliarde de ani, de la stele care s-au format imediat după ce a început universul.

El privește înapoi nu doar prin spațiu, ci și prin timp.

Este mai frig decât era când a ajuns la mormântul lor, dar nu suficient de frig. Va trebui să își scoată jacheta și să elimine câteva straturi de haine.

Se ridică, scoate mănușa dreaptă și caută în buzunar.

Scoate o sticlă de whisky, ținută întrucâtva caldă de proximitatea trupului său și de aerul existent între hainele sale. Afară este suficient de frig încât să înghețe complet într-un minut.

După aceea scoate flaconul de Oxy. Acesta conține cinci tablete de 20 mg și, dacă nu-l ucid imediat, în mod sigur îl vor adormi profund în timp ce frigul îl va termina.

Deschide flaconul și își aruncă pastilele în gură, înghițindu-le cu câteva sorbituri de whisky rece ca gheața, care încă pare fierbinte când îi ajunge în stomac.

Și-a imaginat acest moment în mod obsesiv încă de când a murit Helena.

Fără ea, singurătatea e de nesuportat, iar lumea de dincolo nu mai are nimic atrăgător pentru el, dacă ar mai continua să existe. Nu mai vrea să știe ce se întâmplă mai departe.

Stă întins pe spate în mormânt, gândindu-se că va aștepta să-și deschidă jacheta până când va simți primele efecte ale medicament ului – dar imediat îi apare o amintire.

Credea că le-a recuperat pe toate, dar acum îi pătrund în minte ultimele momente ale cronologiei anterioare.

Slade spunând…

— Trebuie să te întorci la ce s-a întâmplat mai întâi.

— Am încercat asta. De mai multe ori. Helena s-a întors în 1986…

— Nu mai gândi liniar. Nu la începutul acestei cronologii. Nici măcar la ultimele cinci sau șase. Trebuie să te întorci la evenimentul de la care au început toate acestea, iar acela se află în cronologia originală.

— Cronologia originală există doar într-o amintire moartă.

— Exact. Trebuie să te întorci și să o restartezi. Aceasta este singura cale prin care îi poți opri pe oameni din a-și aminti. Am ucis-o pe Helena pe 5 noiembrie 2018, în cronologia originală. Întoarce-te cât mai aproape posibil de acea dată… și oprește-mă!

•

La naiba!

Își amintește cum a alergat pe deal, în casă, strigându-i numele. Mâinile lui încremenite pe trapa bazinului de deprivare când s-a oprit cronologia.