Când s-au oprit pe East 57th Street, aerul este plin de fum și îi puie urechile.

Altă durere de cap.

Altă sângerare din nas.

Altă schimbare.

Incidentul din tunel nu s-a întâmplat niciodată.

Podul nu s-a prăbușit niciodată.

Grand Central Terminal nu a fost atacat cu o bombă.

Rămân numai amintirile moarte ale acelor evenimente, îndesate în mintea ei precum amintirile viselor.

S-a trezit, a pregătit micul dejun și s-a îmbrăcat, apoi a mers până în parcarea subterană a clădirii ei cu Jessica și Alonzo, la fel ca în oricare altă dimineață. Se îndreptau spre vest pe East 57th ca să ocolească podul, când o lumină orbitoare a despicat cerul, însoțită de un sunet precum o mie de detunături sincronizate de tun care ricoșează din clădirile din jur.

Acum sunt blocați în trafic și, peste tot în jurul lor, oamenii stau pe trotuare, privind îngroziți spre Trump Tower, din care ies nori de fum și flăcări.

Primele zece etaje se contorsionează ca o față topită, iar interioarele camerelor individuale sunt expuse precum niște mici rafturi. Cele de mai sus sunt încă intacte în mare parte, cu oamenii dinăuntru uitându-se peste prăpastia nou creată în craterul care era înainte intersecția dintre 57th și 5th Avenue.

În timp ce orașul vuiește de sirene care se apropie, Jessica strigă:

— Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?

Undeva în față, o ființă umană cade din cer și se prăbușește pe acoperișul unui taxi. O altă persoană aterizează pe parbrizul unei mașini exact în spatele Suburbanului.

O a treia cade prin marchiza unui club sportiv privat, Helena întrebându-se dacă oamenii se aruncă de pe clădiri pentru că tot ce se întâmplă este prea mult pentru psihicul lor. Nu ar fi surprinsă. Dacă nu ar ști despre scaun, ce ar crede ea că se întâmplă cu orașul, cu timpul, cu realitatea însăși?

Jessica plânge.

— Pare că este sfârșitul a tot, spune Alonzo.

Helena ridică privirea spre clădirea de lângă geamul ei, în timp ce o femeie blondă sare dintr-un birou ale cărui geamuri au fost spulberate de explozie. Cade ca o rachetă, cu capul înainte, țipând înaintea impactului, iar Helena dă să întoarcă privirea, dar nu poate.

Toată mișcarea încetinește din nou.

Fumul învolburat.

Flăcările.

Femeia în cădere ajunge într-un moment de mișcare lentă, în timp ce capul ei se apropie din ce în ce mai mult de pavaj.

Totul se oprește.

Această cronologie moare.

Mâinile Jessicăi apucă volanul.

Helena nu poate să-și mute privirea de la persoana care sare și care nu va atinge niciodată pavajul, pentru că este încremenită în aer – creștetul capului ei se află la treizeci de centimetri de pavaj, părul galben e împrăștiat, chipul într-o grimasă perpetuă, pregătindu-se pentru impact…

•

Apoi Helena intră pe ușile duble ale clădirii DARPA, unde Shaw stă lângă pază.

Se holbează unul la altul, procesând această nouă realitate în timp ce se instalează setul de amintiri de înlocuire.

Nu s-a întâmplat nimic.

Nici tunetul, nici podul, nici Grand Central, nici Trump Tower. Helena s-a trezit și s-a pregătit, apoi a fost adusă aici cu mașina ca în fiecare altă dimineață, fără incidente.

Când deschide gura să vorbească, Shaw spune:

— Nu aici.

Raj și Albert stau la masa de conferințe din laborator, urmărind știrile la un televizor încorporat în perete. Ecranul a fost împărțit în patru, transmițând imagini live de la camerele din turn care arată podul Queensboro, Grand Central Terminal, Trump Tower și tunelul Queens-Midtown, toate neatinse. Deasupra scrie: „Disfuncție de memorie în masă în Manhattan”.

— Ce dracului se întâmplă? întreabă Helena.

Tremură puternic, pentru că, deși nimic nu s-a întâmplat de fapt, simte oricum impactul zidului de apă lovind-o. Aude trupurile care se izbesc de mașini peste tot în jurul ei. Aude scârțâitul podului care se destramă.

— Ia loc, spune Shaw.

Ea se așază în fața lui Raj, care pare complet șocat.

Shaw rămâne în picioare, spunând:

— Schemele pentru scaun, rezervor, software-ul nostru, protocolul… toate s-au scurs.

Helena arată spre ecran.

— Altcineva face asta?

— Da.

— Cine?

— Nu știu.

— Ar fi nevoie de mai mult de două luni pentru reconstruirea scaunului dacă am lucra numai după schițe, spune ea.

— S-a scurs totul cu un an în urmă.

— Cum a fost posibil? Nici măcar nu aveați scaunul acum un an…

— Marcus funcționa în hotelul acela de mai mult de un an. Cineva a fost curios în legătură cu ce făcea și i-a spart serverele. Raj tocmai a găsit dovada.

— A fost o breșă de date masivă, rostește Raj. Au ascuns-o bine și au luat tot.