— Ce e? întreabă Barry. Spune-mi odată!

— Incendiul a pornit din bucătăria acelui apartament. Acum se răspândește la etajele cinci și șase.

— Unde este fiica mea?

Bărbatul trage aer în piept și privește peste umăr.

— Unde este fiica mea, la naiba?

— Uită-te la mine, spune bărbatul.

— Ați scos-o?

— Îmi pare foarte rău să îți spun asta, dar a murit.

Barry se dă înapoi.

— Cum?

— A sărit pe fereastra aceea. Erau lucruri pe aragaz și un incendiu…

— Unde este?

— Hai să stăm jos și…

— Unde este?

— Pe trotuar, de partea cealaltă a camionului aceluia.

Barry pornește spre ea, dar, brusc, brațele bărbatului îl apucă din spate ca într-o îmbrățișare.

— Ești sigur că vrei să faci asta, frate?

— Dă-te de lângă mine!

Bărbatul îi dă drumul, iar Barry trece peste furtunuri, ajungând în fața camionului, aproape de foc. Agitația dispare. Nu vede decât picioarele fiicei sale, întinse pe trotuar. Nu e sânge, dar ea nu se mișcă. Are capul întors în partea opusă lui și încă poartă cămașa verde pe care o purta când s-au întâlnit la barul de peste drum, cu câteva ore în urmă.

Picioarele îi cedează.

Se lasă pe trotuar și izbucnește în plâns, în timp ce apa cade peste el de la jetul furtunurilor.

Oamenii încearcă să vorbească cu el, să îl determine să vină cu ei, să se miște, dar el nu îi aude. Privește direct prin ei.

Spre nimic.

Se gândește: „Acum am pierdut-o de două ori”.

•

Au trecut două ore de când Meghan a murit, iar hainele lui Barry sunt încă umede de la apa furtunurilor.

Parchează la Penn Station și începe să meargă spre nord, pe 34th Street, exact așa cum a făcut după ce se întorsese din Montauk cu trenul, în noaptea în care a dat peste hotelul Memory.

În noaptea aceea ningea.

Acum plouă, iar clădirile sunt cufundate în ceață deasupra etajelor cincizeci; aerul este suficient de rece încât respirația lui să provoace aburi.

Orașul este straniu de tăcut.

Puține mașini sunt pe străzi.

Chiar și mai puțini oameni sunt pe trotuare.

Lacrimile sunt reci pe chipul său.

Deschide umbrela după trei cvartale. În mintea lui, au trecut unsprezece ani de la noaptea în care a rătăcit prin hotelul Memory. Cronologic, s-a întâmplat ieri, doar că într-o amintire falsă.

Când Barry ajunge la West 50th, plouă și mai tare, iar stratul de nori pare să coboare. Este sigur că hotelul era pe aici, și continuă să se îndrepte spre est.

Încă zărește cele două baze ale clădirii Big Bend, luminând în ploaie.

Curba este ascunsă de nori, câteva sute de metri deasupra.

Încearcă să nu se gândească la Meghan în acest moment, pentru că, atunci când o face, se prăbușește din nou și trebuie să fie puternic; are nevoie să-și păstreze cumpătul.

Înfrigurat și foarte obosit, începe să se întrebe dacă nu cumva în noaptea aceea a mers spre vest, în loc de est, apoi, în depărtare, îi atrage atenția lumina unui neon roșu.

Restaurant Mclachlan’s

Mic dejun

Prânz

Cină

Deschis 7 zile

24 de ore

Barry înaintează spre firma luminoasă până când ajunge sub ea, privind ploaia căzând prin fasciculul roșu.

Grăbește pasul.

Trece dincolo de bar, de care își amintește, apoi merge spre magazinul de spirtoase; depășește un magazin de haine pentru femei și o bancă – ambele închise – până când ajunge aproape de capătul cvartalului și se oprește lângă intrarea pe aleea întunecată, care se continuă în pantă până sub o clădire neogotică, îndesată între doi zgârie-nori.

Dacă ar continua în jos pe aleea aceea, ar ajunge la o ușă de garaj din oțel armat.

Astfel a intrat în hotelul Memory cu atâția ani în urmă.