— Meghan, mă auzi? spune el încet.

Ea se mișcă, apoi îi privește cu ochii mari, ca și când chiar îl vede.

— Tata?

— Mama și cu mine suntem aici, draga mea.

— Unde sunt?

— În apartamentul tău, pe podeaua din baie.

— Sunt moartă?

— Nu, sigur că nu.

— Am amintirea asta. Nu o aveam până acum. Într-o seară, pe când aveam cincisprezece ani, mă duceam pe jos la Dairy Queen, să mă întâlnesc cu prietenii. Eram pe telefon și nu gândeam, apoi am dat să traversez. Îmi amintesc sunetul unui motor de mașină. M-am întors și am văzut farurile care veneau spre mine. Îmi amintesc cum m-a lovit mașina și cum stăteam apoi întinsă pe spate, gândindu-mă cât de proastă am fost. Nu a durut foarte tare, dar nu mă puteam mișca și totul se întuneca. Nu puteam vedea și mi-am dat seama ce urma. Știam că însemna sfârșitul a tot. Ești sigur că nu sunt moartă?

— Ești aici cu mine și cu mama, spune Barry. Ești foarte vie.

Meghan clipește des, ca un computer care procesează date.

— Nu știu ce este real, spune ea.

— Ești reală. Eu sunt real. Acest moment este real.

Când spune asta însă, nu este prea sigur. Barry își studiază soția, gândindu-se că arată ca vechea Julia, cu acea greutate neagră a morții lui Meghan în privirea ei.

— Ce set de amintiri ți se pare mai real? o întreabă el pe Julia.

— Nu este unul mai real decât altul, spune ea. Doar că trăiesc într-o lume care se aliniază cu faptul că fiica mea este în viață. Slavă Domnului! Dar mă simt ca și când am trăit ambele variante. Ce se întâmplă cu noi?

Barry răsuflă prelung și se sprijină de ușa cabinei de duș.

— În… nici nu știu cum să-i spun… viața trecută, în care Meghan a murit, eu investigam un caz în care era vorba despre Sindromul Amintirilor False. Erau lucruri care nu se legau. Într-o noapte – noaptea asta, de fapt –, am găsit un hotel straniu. Am fost drogat și, când m-am trezit, eram legat de un scaun și stăteam în fața unui bărbat care m-a amenințat că mă omoară dacă nu îmi amintesc noaptea în care a murit Meghan.

— De ce?

— Habar nu am. Nici măcar nu îi cunosc numele. Mai târziu, am fost dus într-o încăpere de deprivare. M-a paralizat, apoi mi-a oprit inima. În timp ce muream, am început să trec prin câteva frânturi intense ale amintirii pe care i-o descrisesem. Nu știu de ce, dar conștiința mea de la cincizeci de ani s-a… întors în trupul sinelui meu de treizeci și nouă de ani.

Julia face ochii mari, iar Meghan se ridică.

— Știu că sună nebunește, spune el, dar m-am întors brusc în noaptea în care a murit Meghan. Se uită spre fiica lui și adaugă: Tocmai ieșiseși pe ușă. Am plecat în grabă după tine și te-am prins din urmă cu câteva secunde înainte să treci strada și să fii lovită de un Mustang în viteză. Îți amintești asta?

— Așa cred. Erai foarte emotiv.

— Ai salvat-o, spune Julia.

— Am tot crezut că totul este un vis sau un experiment straniu din care voi fi extras în orice clipă. Dar au trecut zile. Apoi luni. Apoi ani. Și, pur și simplu, mi-am continuat viața. Totul a fost atât de normal, încât după o vreme, nu m-am mai gândit la ce mi s-a întâmplat. Până acum trei zile.

— Ce s-a întâmplat acum trei zile? întreabă Meghan.

— O femeie s-a aruncat de pe o clădire în Upper West Side, iar acela a fost evenimentul care m-a condus pe drumul acelui caz cu amintiri false de la bun început. A fost ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis lung. Un vis de o viață. În noaptea asta am fost trimis înapoi în acea altă viață.

Nu-și poate da seama dacă expresia de pe chipul Juliei este de neîncredere sau de șoc.

Ochii lui Meghan au devenit sticloși.

— Ar fi trebuit să fiu moartă, spune ea.

El îi dă părul pe după urechi, așa cum obișnuia să facă atunci când era mică.

— Nu, ești exact unde ar trebui să fii. Ești în viață. Asta este real.

•

În dimineața următoare nu se duce la serviciu și nu doar pentru că s-a întors la apartamentul său abia la ora șapte dimineața. Se teme ca nu cumva noaptea trecută să fi apărut și amintirile colegilor săi despre moartea lui Meghan – o perioadă de unsprezece ani de amintiri false, în care fiica sa nu a fost în viață.

Când se trezește, telefonul său zbârnâie din pricina notificărilor venite de la jumătate din contactele din lista lui – apeluri pierdute și mesaje vocale frenetice despre Meghan. Nu răspunde la niciunul. Mai întâi, trebuie să vorbească cu Julia și cu Meghan. Ar trebui să fie pe aceeași lungime de undă cu privire la ceea ce le vor spune oamenilor, deși nu-și poate imagina nimic decent.

Intră în barul NoHo, de la colțul clădirii în care se află apartamentul lui Meghan, ca să se întâlnească cu fiica și cu soția lui, și le găsește așteptându-l într-un separeu, suficient de aproape de bucătăria deschisă încât să simtă căldura cuptorului și să audă zgomotul de oale, tigăi și mâncare sfârâind pe grătar.

Barry se așază lângă Meghan și își lasă haina pe spătarul banchetei.

Ea pare epuizată, uimită, șocată.

Nici Julia nu arată mai grozav.

— Ce mai faci, Megs? o întreabă el.

— Știi cum e, încerc să nu îmi pierd mințile.

Se uită apoi la Julia.

— Ai vorbit cu Anthony?

— Am încercat să îl sun, dar nu am putut da de el.

— Ești bine?

Ea clatină din cap, iar ochii îi lucesc.

— Dar azi nu este vorba despre mine.

Comandă mâncare și un rând de băuturi.

— Ce le spunem oamenilor? întreabă Julia. Am primit peste zece telefoane astăzi.

— Și eu la fel, spune Barry. Cred că pe moment insistăm cu ideea că este vorba despre SAF. Cel puțin este un fenomen despre care e posibil să fi auzit.