Efectuând manevrele de resuscitare în timp ce doctorul Wilson spune la interfon: „Nu are rost, Helena. S-a dus de prea multă vreme”.
Continuând oricum, cu transpirația curgându-i în ochi în timp ce Slade dispare pe hol, în sala cu scaunul.
Renunțând să-l mai salveze pe Reed până când Slade revine – stând în colț și încercând să se împace cu ideea că, într-adevăr, uciseseră un om. Nu doar un om. El era responsabilitatea ei. Era acolo din cauza unui lucru construit de ea.
Slade începe să se dezbrace.
— Ce faci? îl întrebă ea.
— Repar asta. Apoi se uită spre geamul semiopac dintre sala de testare și camera de control. Poate cineva s-o scoată de aici, vă rog?
Oamenii lui Slade dau buzna înăuntru, iar el se urcă gol în rezervor.
— Vă rugăm să veniți cu noi, doctore Smith.
Ridicându-se încet, ieșind fără voia ei în camera de control, unde se așază în spatele lui Sergei și doctorului Wilson, care reactivează amintirea lui Slade cu tăietura la bărbierit.
Tot timpul acesta gândindu-se: „E greșit, e greșit, e greșit! Până când…”
Dintr-odată, se află chiar aici, în această sală de conferințe, oprind sângele cu șervețelul.
Helena se uită la Slade.
El se uită la Reed, care se holbează în gol cu un fel de zâmbet fermecat.
— Reed? întrebă Slade.
Bărbatul nu răspunde.
— Reed, mă auzi?
Reed întoarce încet capul până când ajunge să îl privească pe Slade, iar sângele i se scurge pe buze, picurând pe masă.
— Am murit, spune Reed.
— Știu. M-am întors într-o amintire ca să salvez…
— Și a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
— Ce ai văzut? întrebă Slade.
— Am văzut… Se străduiește să exprime totul în cuvinte. Totul.
— Nu știu ce înseamnă asta, Reed.
— Fiecare moment al vieții mele. Goneam printr-un tunel care era plin de amintiri și era atât de frumos… Am găsit una pe care o uitasem. O amintire deosebită. Cred că a fost prima mea amintire.
— Cu ce? întreabă Helena.
— Aveam doi, poate trei ani. Stăteam în poala cuiva pe o plajă și nu puteam să mă întorc să îi văd fața, dar știu că era tatăl meu. Eram la Cape May, pe Jersey Shore, unde obișnuiam să mergem în vacanță. Nu o puteam vedea, dar știu că și mama era în spatele meu, iar fratele meu, Will, stătea în depărtare, în apă, lăsând valurile să-l lovească. Mirosea a ocean, a cremă solară și a prăjiturile pe care cineva le vindea în spatele nostru pe faleză. Acum i se scurg lacrimi pe obraji. Nu am mai simțit în toată viața mea o asemenea iubire. Totul bine. Sigur. Era un moment perfect înainte…
— Ce? întreabă Slade.
— Înainte să devin eu. Se șterge la ochi și se uită la Slade. N-ar fi trebuit să mă salvezi. N-ar fi trebuit să mă aduci înapoi.
— Despre ce vorbești?
— Aș fi rămas pentru totdeauna în acel moment.
BARRY
noiembrie 2007
Fiecare zi este o revelație, fiecare moment, un dar. Simplul act de a sta la masă în fața fiicei sale și a o asculta vorbind despre ziua ei pare o iertare. Cum a putut vreodată să ia totul de bun, fie și numai pentru o secundă?
Absoarbe fiecare moment – felul în care Meghan dă ochii peste cap când el o întreabă despre băieți, felul în care i se luminează fața când vorbesc despre facultățile pe care vrea să le viziteze. Plânge spontan în prezența ei, dar este suficient de ușor să dea vina pe renunțatul la țigări, pe faptul că vede cum fetița lui devine femeie.
Antenele Juliei sunt ușor ridicate. În acele momente, el o observă ca și cum ar privi un tablou care nu atârnă tocmai drept.
•
În fiecare dimineață, când conștiința revine prima oară, stă întins în pat, temându-se să deschidă ochii, temându-se că se va trezi din nou în apartamentul său cu un dormitor din Washington Heights, cu a doua lui șansă căzând în uitare.
Dar se trezește mereu lângă Julia, privind cum intră lumina printre obloane, iar singura lui legătură cu acea altă viață există în amintirile false, pe care i-ar plăcea foarte mult să le uite.
HELENA
5 iulie 2009
