— Corect. În dimineața aceea, s-a întâmplat ceva tragic, accidental și uimitor. Rulai o reactivare de amintire pe un subiect de test nou, pe nume Jon Jordan. Evenimentul de redare era un accident de mașină în care el își pierduse soția. În timp ce totul uruia de zor, el a cedat în rezervorul de deprivare. A fost un stop cardiac masiv. Echipa medicală s-a grăbit să-l scoată afară, dar s-a întâmplat ceva extraordinar. Înainte să se deschidă rezervorul, toți cei din laborator ne-am dat seama că tuturor ne curgea sânge din nas; unii dintre noi aveam dureri de cap foarte puternice și, în loc de Jon Jordan în rezervor, rulam un experiment pe un tip pe nume Michael Dillman. Totul s-a întâmplat cât ai clipi din ochi, ca și când cineva ar fi activat un comutator.
Nimeni nu a înțeles ce se întâmplase. Nu aveam nicio dovadă cum că Jordan pusese vreodată piciorul în laboratorul nostru. Eram tulburați și încercam să găsim o explicație. O poți numi curiozitate bolnavă, dar nu am putut să o las baltă. Am încercat să îl găsesc pe Jordan, să văd ce se întâmplase cu el și unde ajunsese și, ce era cel mai ciudat, ce legătură avea cu amintirea acelui accident de mașină pe care îl reactivam. S-a dovedit că, de fapt, el murise atunci împreună cu soția lui, cu cincisprezece ani în urmă.
Ploaia începe să lovească geamul, iar sunetul răpăiturilor abia este perceptibil din apartamentul Helenei.
Slade se întoarce la fotoliu.
— Cred că am fost primul care și-a dat seama ce se întâmplase: cumva, trimisesei conștiința lui Jon Jordan înapoi într-o amintire. Desigur, nu vom ști niciodată, dar bănuiesc că dezorientarea de a se întoarce în sinele lui mai tânăr a alterat rezultatul accidentului, omorându-l și pe el, și pe soția lui.
Helena ridică privirea de pe peticul de covor la care se holba de ceva vreme, în timp ce înfrunta groaza acestei revelații.
— Marcus, ce ai făcut?
— Aveam patruzeci și șase de ani. Eram dependent. Îmi irosisem timpul. M-am temut că vei distruge scaunul dacă ți-ai da seama de ce este în stare.
— Ce ai făcut?
— Trei zile mai târziu, în noaptea de 5 noiembrie 2018, m-am dus la laborator și am încărcat una dintre amintirile mele în laser. Apoi m-am urcat în rezervor și mi-am administrat o doză letală de clorură de potasiu în sânge. Iisuse, îmi ardea ca focul în vene! Cea mai groaznică durere prin care am trecut vreodată. Mi s-a oprit inima, iar când s-a eliberat DMT-ul, conștiința mea s-a întors într-o amintire care data de când aveam douăzeci de ani. Și acela a fost începutul unei noi cronologii, care s-a ramificat din cea originală, în 1992.
— Pentru întreaga lume?
— Așa se pare.
— Și în aceasta trăim acum?
— Da.
— Ce s-a întâmplat cu cea originală?
— Nu știu. Când încerc să mă gândesc la asta, amintirile sunt cenușii și bântuite. Este ca și cum toată viața ar fi fost scoasă de acolo.
— Deci tu încă îți mai amintești cronologia originală, când erai asistentul meu de laborator de patruzeci și șase de ani?
— Da. Acele amintiri au călătorit cu mine.
— Eu de ce nu le am?
— Gândește-te la experimentul nostru de acum! Tu și cu mine nu ni-l amintim deloc – până când am recuperat totul, până în momentul precis în care Reed a murit în ou și a călătorit înapoi în amintirea lui cu tatuajul. Abia atunci intervin în cronologia actuală amintirile și conștiința ta din cronologia anterioară, când ai încercat să arunci un scaun prin sticlă.
— Deci, peste nouă ani, în noaptea de 5 noiembrie 2018 o să îmi amintesc această viață complet diferită?
— Așa cred. Conștiința și amintirile tale din acea cronologie originală se vor uni cu aceasta. Vei avea două seturi de memorii – una vie și alta moartă.
Ploaia se scurge pe geam, estompând lumea de afară.
— Ai avut nevoie de mine ca să faci scaunul a două oară, spune Helena.
— Este adevărat.
— Și, cu ajutorul cunoștințele tale din viitor, ai construit un imperiu în cronologia asta și m-ai ademenit cu promisiunea finanțării nelimitate, imediat după inovațiile inițiale de la Stanford cu laserul și microscopul cu lumină.
El încuviințează.
— Ca să poți controla complet crearea scaunului și a modului în care a fost utilizat.
El nu spune nimic.
— Practic, m-ai pândit de când ai început această a doua cronologie.
— Cred că „pândit” e puțin hiperbolic.
— Îmi pare rău, suntem pe o platformă petrolieră dezafectată din mijlocul Pacificului, pe care ai construit-o doar pentru mine – sau mi-a scăpat ceva?
Slade ridică paharul de șampanie și termină de băut.
— Mi-ai furat cealaltă viață.
— Helena…
— Eram căsătorită? Aveam copii?
— Chiar vrei să știi? Acum nu mai contează. Nu s-a întâmplat niciodată.
— Ești un monstru.
Ea se ridică, se duce la fereastră și privește pe geam spre nenumăratele nuanțe de cenușiu – oceanul apropiat și oceanul îndepărtat, straturile nivelate de nori, furtuna care se îndreaptă spre ei. În ultimul an, acest apartament i-a dat din ce în ce mai mult senzația unei închisori, dar niciodată mai mult ca acum. Și își dă seama, în timp ce lacrimile îi curg pe chip, că propria ambiție autodistructivă a adus-o în acest moment și, probabil, și în cel din 2018.
Retrospectiva are și un efect de clarificare a comportamentului lui Slade, mai ales în ceea ce privește ultimatumul său din urmă cu mai multe luni, când o somase să înceapă să ucidă subiecți de testare pentru a accentua experiența de reactivare a amintirii. În momentul acela, îl crezuse doar nesăbuit, mai ales că urmase exodul tuturor celor de pe platformă. Acum, ea înțelege cum era de fapt – meticulos și calculat. El știa că erau pe ultima sută de metri și nu voia nimic altceva decât un echipaj de bază, dedicat, care să fie martor la adevărata funcție a scaunului. Acum, că se gândește la asta, nici nu mai este sigură că ceilalți colegi ai săi au ajuns în siguranță pe țărm.
