Întinde mâna și apucă medalionul care îi atârnă la gât.

— Poftim, draga mea! Administratorul îi dă Helenei ecusonul de vizitator. Dorothy este în camera 117, la capătul holului. Îți deschid eu.

Helena așteaptă în timp ce ușa de la aripa Memory care se deschide încet.

Mirosurile de produse de curățenie, urină și mâncare de cantină se amestecă și invocă amintirea ultimei dăți când a pus piciorul într-o facilitate de îngrijire a adulților – cu douăzeci de ani în urmă, în timpul ultimelor luni din viața bunicului său.

Trece printr-o zonă comună, unde rezidenții aflați într-o inerție indusă de medicamente stau în jurul unui televizor ce difuzează o emisiune despre natură.

Ușa de la 117 este întredeschisă, iar ea o împinge ușor.

După calculele Helenei, au trecut cinci ani de când și-a văzut ultima oară mama.

Dorothy stă într-un scaun cu rotile cu o pătură peste picioare, privind pe fereastră spre poalele munților Rocky. Trebuie s-o fi zărit pe Helena cu vederea periferică, pentru că întoarce încet capul spre ușă.

Helena zâmbește.

— Bună.

Mama ei se uită la ea fără să clipească.

Niciun semn de recunoaștere.

— Este în regulă dacă intru?

Mama ei lasă capul în jos, într-un gest pe care Helena îl interpretează drept acord. Apoi închide ușa după ea.

— Îmi place camera ta foarte mult, spune Helena.

Un televizor fără sonor este deschis la un canal de știri. Pretutindeni sunt fotografii. Cu părinții ei mai tineri, în vremuri mai bune. Cu ea bebeluș, copil, adolescent, la vârsta de șaisprezece ani, stând la volanul mașinii familiei, un Chevy Silverado, în ziua în care a obținut permisul de conducere.

Potrivit paginii Caring Bridge, realizată de tatăl ei, Dorothy se afla la îngrijire specială de la Crăciunul trecut, când a lăsat aragazul aprins și aproape că a dat foc la bucătărie.

Helena se așază lângă mama ei la masa mică, circulară, de lângă fereastră. Observă un buchet de flori vechi, care s-au scuturat în jurul vazei.

Mama ei pare fragilă ca o pasăre, iar lumina dimineții târzii care îi cade pe față o face să arate palidă și subțire. Deși are doar șaizeci și cinci de ani, pare mult mai bătrână. Părul ei argintiu se subțiază. Mai multe pete îi acoperă mâinile, care încă arată remarcabil de feminine și de grațioase.

— Sunt Helena. Fiica ta.

Mama ei o privește sceptică.

— Ai o priveliște foarte frumoasă spre munți.

— Ai văzut-o pe Nance? o întreabă mama ei.

Nu pare deloc ea însăși – cuvintele îi ies încet și cu un efort considerabil. Nancy e sora mai mare a lui Dorothy. A murit la naștere, cu peste patruzeci de ani în urmă, înainte să se nască Helena.

— Nu, spune Helena. Nu mai este pe aici de ceva timp.

Mama ei privește pe fereastră. Deși este senin deasupra câmpiilor și spre poalele dealurilor, în depărtare nori negri au început să se adune în jurul vârfurilor înalte. Helena se gândește că boala asta este o formă sadică, schizofrenică de călătorie în memorie, aruncându-și victimele peste întinderea vieții lor, păcălindu-le să creadă că trăiesc în trecut. Lăsându-le să plutească în derivă prin timp.

— Îmi pare rău că nu am fost prin preajmă ca să te văd, spune Helena. Nu pentru că nu am vrut – mă gândesc la tine și la tata zilnic. Dar acești ultimi câțiva ani au fost… foarte grei. Ești singura persoană din lume căreia îi pot spune asta, dar am primit șansa să îmi construiesc scaunul memoriei. Cred că ți-am povestit despre el odată. Tu ai fost motivul pentru care l-am construit. Am vrut să-ți păstrez amintirile. Am crezut că urma să schimb lumea. Am crezut că am primit tot ce mi-am dorit vreodată. Dar am eșuat. Am eșuat față de tine. Și față de toți oamenii ca tine, care ar fi putut să folosească scaunul meu pentru a salva o parte din ei de… nenorocita asta de boală. Helena se șterge la ochi. Nu-și dă seama dacă mama ei ascultă. Poate că nici nu contează. Am adus ceva groaznic în lume, mamă! N-am vrut, dar am făcut-o, iar acum trebuie să-mi petrec tot restul vieții în ascunzătoare. N-ar fi trebuit să vin aici, dar… aveam nevoie să te văd pentru o ultimă dată. Am nevoie să mă auzi spunând că…

— Azi o să fie furtună în munți, spune Dorothy, încă privind norii negri.

Helena oftează prelung.

— Așa se pare, nu?

— Obișnuiam să fac drumeții în munții aceia cu familia mea, până la un loc numit Lost Lake.

— Îmi aduc aminte. Am fost acolo cu tine, mamă.

— Înotam în apa înghețată și apoi stăteam întinși pe pietrele calde. Cerul era atât de albastru, încât părea aproape mov. Pe pajiști erau flori sălbatice. Nu pare că a fost atât de demult.

Stau în tăcere.

Fulgerul atinge vârful Long Peak.

E prea departe ca să se audă tunetul.

Helena se întreabă cât de des vine tatăl ei în vizită. Și cât de greu trebuie să fie pentru el. Ar da orice să-l revadă.

Helena aduce toate fotografiile și fără să se grăbească, i-o arată pe fiecare mamei ei. Indică fețe, rostind nume și amintind de momente din propria memorie. Începe să aleagă amintirile despre care crede că mama ei le-ar considera speciale și mai importante, apoi își dă seama că este o alegere prea intimă pentru a o atribui altei persoane. Nu poate decât să le împărtășească pe ale ei.

Apoi se întâmplă cel mai straniu lucru.

Dorothy se uită la ea și, pentru o clipă, ochii ei se limpezesc, devenind lucizi și feroce – ca și când femeia pe care Helena a cunoscut-o mereu luptă cumva să străpungă desișurile demenței și distruge căi neuronale pentru a-și vedea fiica preț de o clipă trecătoare.

— Mereu am fost mândră de tine, îi spune mama ei.

— Da?

— Ești cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată.

Helena își îmbrățișează mama, iar lacrimile îi curg șiroaie.

— Îmi pare rău că nu te-am putut salva, mamă.

Dar când se desprinde de ea, acel moment de claritate dispare.

Privește ochii opaci ai unei străine.

BARRY

iunie 2010 – 6 noiembrie 2018

Într-o dimineață se trezește și își dă seama că este ziua absolvirii liceului pentru Meghan.