După puțin timp gonește pe autostradă, ascultând șuieratul vântului. Platforma petrolieră pare un vis cenușiu și estompat, la fel ca și scaunul, rezervorul, Slade și ultimii doi ani, care, din cauza unui lucru construit de ea, nici nu s-au întâmplat încă.

Ajunsă la casa ei din San Jose, își împachetează o valiză cu haine, adăugând o fotografie înrămată cu părinții ei și șase cărți care înseamnă totul pentru ea: De Humani Corporis Fabrica (Arhitectura corpului uman) de Andreas Vesalius, Physica de Aristotel, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale) de Isaac Newton, Originea speciilor a lui Darwin și două romane – Străinul de Camus și Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Márquez.

La bancă, își lichidează conturile de economii – puțin sub cincizeci de mii de dolari. Scoate zece mii bani gheață, pune restul de patruzeci într-un cont de brokeraj, apoi iese în soarele după-amiezii cu un plic alb ce pare extrem de subțire.

Aproape de Autostrada 1, se oprește la un magazin ca să facă plinul. Când tranzacția este gata, aruncă la gunoi cardul de credit, coboară softtopul și se urcă la volan. Nu știe unde se duce. Până aici a planificat totul noaptea trecută, pe platformă, iar mintea ei e cuprinsă atât de entuziasm, cât și de groază.

Într-unul dintre suporturile de pahare este o monedă. O aruncă în aer și o prinde pe dosul mâinii stângi.

Cap, o ia spre sud.

Pajură, o ia spre nord.

•

Drumul șerpuiește pe coasta zimțată, iar marea se întinde înspre ceața cenușie la câteva zeci de metri dedesubt.

Gonește prin pădurile de cedru.

Pe lângă istmuri de coastă.

Peste pustiuri bătute de vânt.

Prin orașe care abia merită un nume – mici avanposturi la marginea lumii.

În prima noapte, se oprește câteva ore la nord de San Francisco, la un motel de pe marginea drumului numit Timber Cove, ce stă cocoțat pe o stâncă înaltă care dă spre mare.

Stă singură lângă un șemineu, cu un pahar de vin fabricat la doar treizeci de kilometri spre continent, privind cum apune soarele și gândindu-se la ce a devenit viața ei.

Scoate telefonul ca să își sune părinții, dar ezită.

În acel moment, Marcus Slade o așteaptă să sosească pe platforma lui petrolieră de ultimă generație pentru a începe munca la scaun, crezând fără îndoială că informațiile despre adevărata și uluitoarea sa capacitate îi aparțin exclusiv. Când va înțelege că ea nu o să apară, nu doar că va bănui ce a făcut, ci va răsturna lumea cu susul în jos pentru a o găsi, pentru că fără ea nu are nicio șansă să construiască – sau, într-un anumit sens, să reconstruiască – scaunul.

S-ar putea folosi chiar de părinții ei pentru a o găsi.

Pune telefonul jos și îl zdrobește cu tocul cizmei.

•

Înaintează spre nord pe Autostrada 1, făcând un mic ocol pentru a vedea un loc pe care și-a dorit mereu să-l vadă pe Lost Coast – Black Sands Beach, în Shelter Cove.

Apoi continuă prin dumbrăvi de sequoia și comunități marine liniștite spre regiunea Pacific Northwest.

Peste câteva zile se află în Vancouver, îndreptându-se în sus spre coasta din British Columbia și mergând din oraș în oraș și din sat, printr-unul dintre cele mai frumoase și izolate peisaje pe care le-a văzut vreodată.

Trei săptămâni mai târziu, în timp ce cutreieră zonele sălbatice din nordul Canadei, o prinde din urmă o furtună la căderea nopții.

Se oprește la o tavernă de lângă drum, la marginea unui sat ce pare o relicvă a perioadei goanei după aur, și se așază la barul cu lambriuri de lemn, bând bere și stând de vorbă cu localnicii, în timp ce într-o vatră uriașă de piatră arde focul, iar prima zăpadă a anotimpului mustăcește la fereastră.

•

În unele privințe, satul Haines Junction, Yukon, pare la fel de izolat precum platforma petrolieră a lui Slade – acest cătun din cel mai îndepărtat punct al Canadei este pitit într-o pădure veșnic verde de la poalele unui lanț muntos cu ghețari. Pentru toți cei din sat, ea se numește Marie Iden, prenumele fiind inspirat de prima femeie care a câștigat premiul Nobel și a cărei muncă a dus la descoperirea radioactivității, iar numele fiind al unuia dintre scriitorii ei preferați de thrillere.

Locuiește într-o cameră deasupra tavernei și este plătită la negru ca să servească la bar în weekenduri. Nu are nevoie de bani. Cunoștințele ei despre viitorul piețelor îi vor transforma investițiile în milioane în anii care vor urma. Dar este bine să-și ocupe timpul și ar putea bate la ochi dacă nu ar avea o sursă aparentă de venituri.

Camera ei nu este mare lucru – un pat, un dulap și o fereastră cu vedere spre cea mai goală autostradă pe care a văzut-o vreodată. Dar, cel puțin pentru moment, nu are nevoie de mai mult. Își face cunoștințe, nu prieteni, iar pe la bar și prin oraș trec suficient de mulți cutreierători încât să-și permită o legătură ocazională de douăzeci și patru de ore, pentru a evita singurătatea.

Și, deși este singură, această emoție pare aici ceva obișnuit. Nu a durat mult până să observe că Haines Junction este un refugiu pentru un anumit tip de oameni.

Cei care caută pacea.

Cei care vor să se ascundă.

Și, desigur, cei care speră la ambele.

Îi este dor de stimularea mentală a muncii sale. Îi este dor să fie într-un laborator. Îi este dor să aibă un obiectiv. O macină pe dinăuntru când se întreabă ce cred oare părinții ei despre dispariția ei. Se simte vinovată în fiecare oră și în fiecare zi fiindcă nu construiește scaunul, care ar putea păstra amintirile esențiale ale oamenilor precum mama ei.

I-a trecut prin minte că o soluție pentru toate acestea ar fi să îl ucidă pe Slade. Ar fi suficient de ușor să se apropie de el – l-ar putea suna pe Jee-woon, spunându-i că s-a răzgândit în legătura cu oferta. Dar nu are curaj. Că este bine sau nu, pur și simplu nu este genul acesta de persoană.

Așa că se consolează știind că fiecare zi în care rămâne în acest colț izolat de lume nedescoperită de Slade este o zi în care ține oamenii la adăpost de ce ar putea construi.

•

După doi ani, se mută în Anchorage, Alaska, unde face voluntariat ca asistent de cercetare pentru un neurolog la universitate – un om bun, care nu are habar că unul dintre învățăceii săi este cel mai proeminent cercetător din lume. Își petrece zilele intervievând pacienți cu Alzheimer și înregistrându-le amintirile deteriorate pe parcursul a săptămâni și luni întregi, pe măsură ce boala își parcurge etapele crude și dezumanizante. Munca nu este deloc inovatoare, dar cel puțin își pune intelectul în slujba unui domeniu de studiu de care este pasionată. Plictiseala și lipsa unui scop din timpul petrecut în Yukon o aduseseră în pragul depresiei.

Sunt zile în care ar vrea cu disperare să înceapă construcția microscopului de lumină și a laserului cu ajutorul căruia ar putea captura și păstra amintirile oamenilor cărora le ia interviuri, oameni care încet se pierd pe sine și amintirile care îi definesc. Dar riscul este prea mare. Munca ei l-ar putea alerta pe Slade sau cineva ar putea, la fel ca ea, să facă accidental saltul de la reactivarea amintirii la călătoria în amintire. Oamenilor nu li se poate încredința o tehnologie de o asemenea putere – odată cu fisiunea atomului, a apărut și bomba atomică. Abilitatea de a schimba memoria și, astfel, realitatea ar fi cel puțin la fel de periculoasă, în parte pentru că ar fi într-atât de seducătoare. Oare nu schimbase și ea trecutul, cu prima ocazie chiar?

Dar scaunul nu a fost realizat, iar ea a dispărut, astfel că nu există nicio amenințare la adresa amintirii și a timpului în afară de cunoștințele din mintea ei, pe care le va lua cu sine în mormânt.

Gândul de a se sinucide i-a trecut prin minte de mai multe ori. Ar fi polița de asigurare supremă care l-ar împiedica pe Slade s-o găsească și s-o forțeze să coopereze. A ajuns până în punctul în care și-a pregătit tablete de clorură de potasiu în caz că va veni vreodată ziua aceea.

Le ține la ea tot timpul, într-un medalion de argint pe care îl poartă la gât.

•

Helena parchează în spațiul pentru vizitatori, aproape de intrare, și iese în căldura înăbușitoare de august. Împrejurimile sunt bine întreținute. Sunt foișoare, fântâni și zone de picnic. Se întreabă cum poate oare tatăl ei să își permită acest loc.

La recepție, trebuie să își scrie numele pe formularul de vizitator. Când administratorul îi face o copie a vechiului ei permis de conducere din California, Helena privește în jur tensionată.

Se află de trei ani în această nouă cronologie. Amintirile false ale lui Slade despre timpul petrecut împreună pe platforma lui petrolieră l-ar fi găsit în zorii zilei de 6 iulie 2009, în același moment (din vechea cronologie) în care ea a murit în rezervorul de deprivare și s-a întors în amintirea în care Jee-woon vine la laboratorul ei de la Stanford.

Dacă Slade nu a căutat-o înainte de asta, cu siguranță o va face acum. După toate probabilitățile, a plătit pe cineva de aici ca să îl anunțe dacă Helena va apărea vreodată.

Ceea ce ea tocmai a făcut.

Dar nu a venit aici ignorând riscul.

Dacă Slade sau unul dintre oamenii săi o urmărește, este pregătită să facă față.