— Puteau să reacționeze numai la stimuli imediați.
— Bun. Acum, ce crezi că s-a întâmplat când peștii aceia au ieșit în cele din urmă din ocean, cu patru sute de milioane de ani în urmă?
— Volumul lor senzorial a crescut, pentru că lumina pătrunde mai mult în aer decât în apa mării.
— Unii biologi evoluționiști cred că această diferență terestră dintre volumul deprinderilor motrice și cel senzorial a pregătit terenul pentru evoluția conștiinței. Dacă putem vedea în viitor, atunci putem gândi dinainte, putem planifica. Și atunci, putem să ne imaginăm viitorul, chiar dacă nu există.
— Și ce vrei să spui?
— Că, de fapt, conștiința este un rezultat al mediului. Cognițiile noastre – ideea noastră de realitate – sunt modelate de ceea ce putem percepe, de limitările simțurilor noastre. Credem că vedem lumea așa cum este ea de fapt, dar tu, dintre toți oamenii, știi… sunt doar umbre pe peretele peșterii. Suntem la fel de limitați precum strămoșii noștri acvatici, limitele creierelor noastre sunt la fel de mult un accident al evoluției. Și, ca și ei, prin definiție, nu putem să vedem ce ne scapă. Sau… nu puteam – până acum.
Helena își amintește zâmbetul misterios al lui Slade de la cina din seara aceea, cu atât de multe luni în urmă.
— Străpungerea vălului percepției, spune ea.
— Exact. Pentru o ființă bidimensională, călătoria într-o a treia dimensiune nu ar fi doar imposibilă, ci și ceva de neconceput. La fel cum creierele noastre ne țin pe loc aici. Imaginează-ți cum ar fi să poți vedea lumea prin ochii ființelor mai avansate – în patru dimensiuni. Ai putea experimenta evenimente din viața ta în orice ordine. Ai putea retrăi orice amintire pe care o dorești.
— Dar asta este… este… ridicol. Și încalcă regula cauzei și a efectului.
Pe fața lui Slade apare iar acel surâs superior. Încă este cu un pas înainte.
— Aici mă tem că fizica cuantică este de partea mea. Deja știm asta la nivel de particule: cauzalitatea nu este limitată de timp așa cum cred oamenii că este.
— Chiar crezi că timpul este o iluzie?
— Mai mult cred că percepția noastră asupra lui este atât de eronată, încât ar putea la fel de bine să fie o iluzie. Fiecare moment este la fel de real și se întâmplă acum, dar natura conștiinței noastre nu ne oferă acces decât la câte o felie pe rând. Gândește-te la viața noastră ca la o carte! Fiecare pagină este un moment diferit. Dar, în același fel în care citim o carte, nu putem percepe decât câte un moment, o pagină, pe rând. Percepția noastră eronată ne oprește accesul la toate celelalte. Până acum.
— Dar cum?
— Mi-ai spus odată că memoria este singurul nostru acces adevărat la realitate. Cred că aveai dreptate. Un alt moment – o amintire veche – este la fel de mult acum pe cât este propoziția pe care o rostesc, la fel de accesibilă precum a merge în camera alăturată. Aveam nevoie doar de o modalitate de a ne convinge creierele de acest lucru. Să ne scurtcircuităm limitările evoluționare și să ne extindem conștiința dincolo de volumul nostru senzorial.
Helenei îi vâjâie capul.
— Ai știut? întreabă ea.
— Ce să știu?
— La ce lucram de fapt de la bun început. Că era mult mai mult decât o imersiune în amintire.
Slade se uită spre podea, apoi ridică privirea spre ea.
— Te respect prea mult ca să te mint.
— Deci… da.
— Înainte să ajungem la ceea ce am făcut, putem să ne rezervăm un moment pentru a ne bucura de ce ai realizat. Acum ești cel mai mare cercetător și inventator care a trăit vreodată. Ești responsabilă pentru cea mai importantă descoperire din timpurile noastre. Din orice timpuri.
— Și cea mai periculoasă.
— Ajunsă în mâinile nepotrivite, în mod sigur.
— Dumnezeule, ce arogant ești! În mâinile oricui. De unde știai ce poate face scaunul?
Slade pune paharul de șampanie pe măsuța de cafea, apoi se ridică și se îndreaptă spre fereastră.
La mulți kilometri în larg, pe mare, norii de furtună se adună, îndreptându-se spre platformă.
— Prima oară când ne-am întâlnit, spune el, conduceai o echipă de cercetare și dezvoltare pentru o companie din San Francisco, pe nume Ion.
— Cum adică „prima oară”? N-am lucrat niciodată…
— Lasă-mă să termin! M-ai angajat ca asistent de cercetare. Scriam rapoarte pe baza dictărilor tale și urmăream articole pe care voiai să le citești. Îți gestionam calendarul și călătoriile. Îți țineam cafeaua fierbinte și biroul curat. Zâmbește cu nostalgie, apoi continuă: Cred că titlul meu oficial era târfă de laborator. Dar erai bună cu mine. Mă făceai să mă simt inclus în cercetare, de parcă făceam parte cu adevărat din echipa ta. Înainte să ne cunoaștem, aveam probleme cu drogurile. Se poate spune că mi-ai salvat viața. Ai construit un microscop cu lumină foarte bun și un laser decent. Ai avut procesoare cuantice cu mult superioare celor pe care le folosim aici, de vreme ce tehnologia Qbit era mult mai avansată. Ai înțeles cum funcționează rezervorul de deprivare și cum să faci laserul funcțional înăuntru. Dar nu erai mulțumită. Teoria ta dintotdeauna era că rezervorul va induce subiectului de test o stare de deprivare a simțurilor atât de intensă, încât atunci când laserul va reactiva coordonatele neuronale pentru o amintire, experiența s-ar transforma într-una complet imersivă, transcendentală.
— Stai, deci toate acestea s-au întâmplat… când?
— În cronologia originală.
Durează un moment până ca ea să proceseze magnitudinea a ceea ce el tocmai a spus.
— Cercetam aplicarea capsulei timpului pentru Alzheimer? întreabă ea.
— Nu cred. Ion căuta aplicațiile de divertisment ale scaunului și cred că la asta lucram. Dar în mod asemănător cu ceea ce am descoperit aici, nu poți decât să oferi cuiva o experiență mai vie a unei amintiri, fără ca persoana să trebuiască să o reia singură. S-au cheltuit zeci de milioane, dar tehnologia aceasta pe care ți-ai construit cariera nu se materializa. Slade se întoarce dinspre fereastră și o privește. Până pe 2 noiembrie 2018.
— Anul 2018.
— Da.
— Adică nouă ani în viitor.
