Ea lasă telefonul în jos.
— Tată? Ce faci?
El privește de-a lungul drumului. Sunt doar ei doi, stând în lumina galbenă a unui felinar atârnat; nu vin mașini și este suficient de liniște încât să audă frunzele moarte care ating pavajul.
Oare acel Mustang era mașina care o lovise cu unsprezece ani în urmă? Mașina care, în mod imposibil, apăruse în seara asta? Oare el tocmai a împiedicat totul?
— Nu porți pantofi, spune Meghan.
El o îmbrățișează feroce, încă respirând cu greu, printre hohote de plâns pe care nu le poate înăbuși. Este prea mult. Mirosul ei. Vocea ei. Prezența ei pură.
— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Meghan. De ce ești aici? De ce plângi?
— Mașina aia… te-ar fi…
— Iisuse, tată, sunt bine!
Dacă ceea ce se întâmplă nu este real, este cel mai crud lucru la care l-ar putea supune cineva, pentru că nu are senzația unei experiențe de realitate virtuală – sau oricare ar fi lucrul la care l-a obligat bărbatul acela.
Se simte real. Este în viață. Nu te întorci dintr-o experiență ca asta.
Se uită la ea și îi atinge fața perfectă în lumina felinarului.
— Ești reală? o întreabă el.
— Ești beat? îl întreabă ea.
— Nu, eram…
— Ce?
— Eram îngrijorat pentru tine.
— De ce?
— Pentru că… pentru că asta fac tații. Își fac griji pentru fiicele lor.
— Ei bine, iată-mă!
Ea zâmbește cu un aer inconfortabil, în mod clar și pe bună dreptate punându-i la îndoială sănătatea în clipa aceea. Teafără și nevătămată.
El se gândește la noaptea în care a găsit-o, nu departe de locul în care stau acum. O sunase vreme de o oră, iar telefonul ei suna un timp, apoi intra mesageria vocală. În timp ce mergea pe strada aceea, a văzut ecranul spart al telefonului ei luminând din locul unde fusese scăpat, în mijlocul drumului. Și apoi i-a găsit trupul, frânt și întins în umbrele de dincolo de trotuar, loviturile indicând faptul că fusese aruncată pe o distanță lungă și lovită cu viteză mare.
Este o amintire care nu îl va părăsi niciodată, dar care acum pare cenușie și estompată, exact la fel ca amintirea falsă care îl bântuia în acel restaurant din Montauk. Oare a schimbat cumva ceea ce se întâmplase? Nu se poate, își spune.
Meghan îl privește un moment îndelungat. Nu mai este enervată. Ci blândă. Preocupată. El își tot șterge ochii, încercând să nu plângă, iar ea pare în același timp speriată și impresionată.
— E în regulă dacă plângi, spune ea. Tatăl lui Sarah se emoționează din orice.
— Sunt foarte mândru de tine.
— Știu. Și apoi, tata, mă așteaptă prietenii mei.
— Bine.
— Dar ne vedem mai târziu, da? zice ea.
— În mod sigur.
— Mai mergem la film în weekend? La întâlnirea noastră?
— Da, desigur. El nu vrea să-i dea drumul. Ar putea să o țină în brațe o săptămână întreagă și tot nu ar fi destul. În schimb, spune: Te rog, ai grijă în seara asta!
Ea se întoarce și continuă să meargă în susul străzii. El îi strigă numele și ea se întoarce.
— Te iubesc, Meghan.
— Și eu te iubesc, tată.
Iar el stă acolo, tremurând și încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat, privind cum ea se îndepărtează de el și apoi traversează, intrând la Dairy Queen, unde se alătură prietenilor săi, aflați la o masă de lângă fereastră.
Din spate se aud pași apropiindu-se.
Barry se întoarce și vede un bărbat îmbrăcat în negru care vine spre el. Chiar de la distanță, pare vag familiar, iar pe măsură ce se apropie, îl recunoaște complet. Este bărbatul de la restaurant, Vince, care îl escortase în cameră după ce fusese drogat în barul hotelului. Cel cu tatuajul pe gât, doar că nu îl mai are. Sau nu îl are încă. Acum are păr pe cap și este mai suplu. Și arată cu zece ani mai tânăr.
Barry se dă înapoi instinctiv, dar Vince ridică palmele, în semn de pace.
Stau față în față pe trotuarul gol, sub felinarul stradal.
