Oprește-o!
— Da, tată.
Ultimele ei cuvinte. Acum își amintește. Da, tată.
Sinele mai tânăr al lui Barry se îndreaptă din nou spre televizor, privindu-l pe Brad Hawpe în timp ce lovește o minge drept spre mijloc. Aude pașii lui Meghan îndepărtându-se de el și urlă pe dinăuntru, dar nu se întâmplă nimic. Este ca și cum ar locui într-un corp asupra căruia nu exercită niciun fel de control.
Sinele lui mai tânăr nici măcar nu se uită la Meghan când ea se îndreaptă spre ușă. Îi pasă doar de meci și nu știe că tocmai a privit în ochii fiicei sale pentru ultima oară, că ar putea opri asta cu un singur cuvânt.
Aude cum ușa de la intrare se deschide și se trântește.
Apoi ea pleacă, îndepărtându-se de casa ei, de el, și îndreptându-se spre moarte. Iar el stă într-un fotoliu comod și se uită la un meci de baseball.
Durerea de a nu putea să respire l-a părăsit. Nu mai simte că plutește în apa acea caldă, nici că inima îi stă locului în piept. Nimic nu mai contează în afara acelei amintiri groaznice, pe care este forțat să o îndure din motive ce sunt dincolo de capacitatea lui de înțelegere, iar faptul că fiica lui tocmai a plecat din casă pentru ultima…
Degetul mic de la mâna stângă i se mișcă.
Sau, mai degrabă, este conștient că l-a mișcat. De acțiune ca rezultat al intenției sale.
Încearcă din nou. Toată mâna se mișcă.
Întinde un braț, apoi pe celălalt.
Clipește. Respiră.
Deschide gura și scoate un sunet ca un mormăit – gutural și fără sens –, dar el e cel care l-a produs.
Ce înseamnă asta? Înainte, experimenta amintirea precum un observator care parcurge un fișier ce se poate doar citi. Ca și cum ar fi privit un film. Acum, poate să se miște, să scoată sunete și să interacționeze cu mediul său și în fiecare secundă simte că are tot mai mult control asupra trupului său.
Întinde mâna în jos și coboară partea inferioară a fotoliului. Apoi stă în picioare, privește prin casa în care a locuit în urmă cu mai mult de un deceniu și se minunează de cât de reală este.
Traversează sufrageria, se oprește în fața oglinzii de lângă ușa de la intrare și își studiază reflexia în sticlă. Are părul mai des și de culoarea nisipului, fără șuvițele argintii, care, în ultimii câțiva ani, s-au tot îndesit.
Are falca delimitată de o linie ascuțită. Nu-i atârnă pielea. Nu are pungi mari sub ochi, nici pete roșii de băutură pe laturile nasului, și își dă seama că, de când a murit Meghan, și-a lăsat corpul să decadă în ultimul hal.
Se uită spre ușă. Ușa prin care fiica lui tocmai a plecat.
Ce dracului se întâmplă? Era într-un hotel din Manhattan, lăsându-se ucis într-un fel de experiment de deprivare de simțuri.
Este real?
Chiar se întâmplă?
Nu se poate și, cu toate astea, este exact ca atunci când ești viu.
Deschide ușa și iese afară, în seara de toamnă.
Dacă momentul acesta n-ar fi real, este o tortură dintre cele mai rele. Dar dacă este adevărat ceea ce i-a spus bărbatul? Urmează să îți ofer cel mai mare dar din viața ta. Cel mai mare dar la care poate spera o persoană.
Barry revine înapoi în momentul prezent. Acelea sunt întrebări pentru mai târziu. Acum stă pe veranda din fața casei sale și ascultă frunzele stejarului din curtea din față scuturându-se într-o briză ușoară care mișcă și leagănul. După toate aparențele, deși pare imposibil, este 25 octombrie 2007 – noaptea în care fiica lui a murit într-un accident, al cărui autor a fugit. Nu a mai ajuns niciodată la Dairy Queen ca să se întâlnească cu prietenii ei, ceea ce înseamnă că această tragedie se va întâmpla în următoarele zece minute.
Și deja a plecat de două minute.
Nu poartă pantofi, dar deja a pierdut destul timp.
Închide ușa de la casă, iese pe peluză, strivind frunzele cu picioarele goale, și pornește în noapte.
HELENA
20 iunie 2009
ZIUA 598
Cineva îi bate la ușă. Întinde mâna în întuneric, apoi aprinde lampa și se dă jos din pat. Poartă pantaloni de pijama și un maiou negru. Ceasul cu deșteptător de pe biroul ei arată că e ora 9:50 dimineața.
Intră în sufragerie și, în drum spre ușă, apasă butonul de pe perete pentru a ridica draperiile. O cuprinde o senzație puternică de déjà-vu.
Slade stă pe coridor, în jeanși și un hanorac, ținând în mână o sticlă de șampanie, două pahare și un DVD. E pentru prima oară când îl vede după săptămâni întregi.
— Rahat, te-am trezit, spune el.
Mijește ochii spre el în strălucirea panourilor de iluminat din tavan.
— Te deranjează dacă intru? o întrebă el.
— Am de ales?
— Te rog, Helena!
