— De fapt, da.

Experiența senzorială este cea care îl ucide. Mirosul camerei lor. Moliciunea mâinilor Juliei. Toate lucrurile pe care le-a uitat. Tot ceea ce a pierdut.

— Vrei să vorbim despre asta? îl întrebă ea.

— Te-ar deranja dacă stau întins aici în timp ce citești?

— Sigur că nu.

Așa că se așază lângă ea, ținând capul în poala ei. Și-a imaginat asta de o mie de ori, de obicei pe la trei dimineața, în timp ce zăcea în pat în apartamentul său din Washington Heights, prins în acea trecere ușoară de la intoxicație la mahmureală, întrebându-se…

Dacă fiica lui ar fi trăit? Dacă mariajul lui ar fi supraviețuit? Dacă nu s-ar fi dereglat nimic? Dacă…

Asta nu e real.

Nu poate fi real.

Singurul sunet din cameră este foșnetul ușor al degetelor Juliei, care dau pagina aproape după fiecare minut. Are ochii închiși, concentrându-se doar să respire, iar când ea își trece degetele prin părul lui, așa cum obișnuiește, el se întoarce pe o parte ca să își ascundă lacrimile din ochi.

Înăuntru, există o masă tremurătoare de protoplasmă și este nevoie de un efort uriaș ca să își mențină cumpătul mental. Emoția pură este imensă, dar Julia nu pare să observe de câte ori îi tremură spatele din cauza unui hohot de plâns abia stăpânit.

Tocmai s-a reunit cu copilul lui mort.

A vorbit cu ea, i-a auzit vocea, a strâns-o în brațe.

Acum, se află cumva în vechiul lui dormitor, cu Julia, și este prea mult.

În minte i se strecoară un gând terifiant: dacă toate astea nu sunt decât un episod psihotic?

Dacă dispare totul?

Dacă o pierd iar pe Meghan?

Hiperventilând… Dacă…

— Barry, ești bine?

Nu mai gândi!

Respiră!

— Da.

Doar respiră!

— Ești sigur?

— Da.

Adormi!

Nu visa!

Și vei vedea dacă toate astea încă vor exista și mâine-dimineață.

•

Se trezește devreme din cauza luminii care pătrunde prin obloane. E întins lângă Julia, încă purtând hainele de noaptea trecută. Se dă jos din pat fără să o deranjeze și iese pe hol, luând-o spre camera lui Meghan. Ușa e închisă. O crapă ușor și privește înăuntru. Fiica lui doarme sub un munte de pături, iar în casă este suficient de liniște la ora asta încât să o poată auzi respirând.

Este vie. Este în siguranță. Este chiar aici.

El și Julia ar trebui să se afle într-o stare de șoc, întorcându-se acasă după ce și-au petrecut toată noaptea la morgă. Imaginea trupului lui Meghan pe tăblie – trunchiul ei strivit, acoperit de o vânătaie neagră – nu l-a părăsit niciodată, deși amintirea asta a căpătat aceeași nuanță bântuită precum celelalte amintiri false.

Dar iat-o aici – și iată-l și pe el, simțindu-se tot mai acasă în acest trup, cu fiecare secundă care trece. Acea linie întreruptă de amintiri din cealaltă viață pare să se retragă, ca și când tocmai s-ar fi trezit din cel mai lung și mai groaznic coșmar. Un coșmar lung de unsprezece ani.

„Exact asta este, un coșmar”, se gândește el. Pentru că acum, asta pare din ce în ce mai mult realitatea lui.

Intră în camera lui Meghan și rămâne lângă pat, privind-o cum doarme. Nici dacă ar fi martor la crearea universului nu s-ar simți mai plin de această senzație profundă de minunăție, bucurie și recunoștință copleșitoare față de forța care a refăcut lumea pentru Meghan și pentru el.

Însă în ceafă îi suflă o groază rece la gândul că asta ar putea fi o iluzie.

O bucată de o perfecțiune inexplicabilă care așteaptă să-i fie luată.

•

Rătăcește prin casă ca o fantomă printr-o viață anterioară, redescoperind spații și obiecte, toate pierdute în amintirea lui. Nișa din sufragerie în care instalau pomul la fiecare Crăciun. Masa mică de lângă ușa din față, unde își ascundea obiectele personale. Cana de cafea pe care o prefera. Biroul din camera de oaspeți, unde se instala când plătea facturile. Fotoliul din sufragerie, în care citea în fiecare duminică Washington Post și New York Times, din scoarță în scoarță.

Un muzeu al amintirilor.

Inima îi bate mai repede decât de obicei, ținând seama timpului cu o ușoară durere de cap în spatele ochilor. Vrea o țigară. Nu psihologic – s-a lăsat, în sfârșit, cu cinci ani în urmă, după numeroase încercări eșuate –, dar se pare că trupul lui de treizeci și nouă de ani chiar are nevoie de o doză de nicotină.

Se duce în bucătărie și își umple un pahar cu apă de la robinet. Stând lângă chiuvetă, privește cum primele raze de soare luminează curtea din spate.

Deschide dulapul din dreapta chiuvetei și scoate cafeaua din care obișnuia să bea. Fierbe un ibric și pune o parte dintre vasele de ieri în mașina de spălat, apoi se apucă de lucru, realizând că sarcina lui pe durata căsniciei lor era să spele de mână vasele rămase în chiuvetă.

Când termină, țigările încă îl cheamă. Se duce la masa de lângă ușa din față și ia cutia de Camel, aruncând-o la coșul de gunoi de afară. Apoi se așază pe verandă, bându-și cafeaua în frig, sperând să i se limpezească mintea și întrebându-se dacă bărbatul responsabil pentru faptul că fusese trimis aici îl privește chiar atunci.

Poate dintr-un plan mai înalt al existenței? De dincolo de timp? Teama revine. Oare va fi smuls brusc din acest moment și aruncat înapoi în vechea lui viață? Sau versiunea asta este permanentă?

Își domolește panica crescândă, spunându-și că nu și-a imaginat încă SAF și viitorul.

Este mult prea complex – chiar și pentru mintea lui de detectiv – ca să fie doar un vis.

Este real.

Este acum.

Este.