Slade se uită spre podea, apoi ridică privirea spre ea.

— Te respect prea mult ca să te mint.

— Deci… da.

— Înainte să ajungem la ceea ce am făcut, putem să ne rezervăm un moment pentru a ne bucura de ce ai realizat. Acum ești cel mai mare cercetător și inventator care a trăit vreodată. Ești responsabilă pentru cea mai importantă descoperire din timpurile noastre. Din orice timpuri.

— Și cea mai periculoasă.

— Ajunsă în mâinile nepotrivite, în mod sigur.

— Dumnezeule, ce arogant ești! În mâinile oricui. De unde știai ce poate face scaunul?

Slade pune paharul de șampanie pe măsuța de cafea, apoi se ridică și se îndreaptă spre fereastră.

La mulți kilometri în larg, pe mare, norii de furtună se adună, îndreptându-se spre platformă.

— Prima oară când ne-am întâlnit, spune el, conduceai o echipă de cercetare și dezvoltare pentru o companie din San Francisco, pe nume Ion.

— Cum adică „prima oară”? N-am lucrat niciodată…

— Lasă-mă să termin! M-ai angajat ca asistent de cercetare. Scriam rapoarte pe baza dictărilor tale și urmăream articole pe care voiai să le citești. Îți gestionam calendarul și călătoriile. Îți țineam cafeaua fierbinte și biroul curat. Zâmbește cu nostalgie, apoi continuă: Cred că titlul meu oficial era târfă de laborator. Dar erai bună cu mine. Mă făceai să mă simt inclus în cercetare, de parcă făceam parte cu adevărat din echipa ta. Înainte să ne cunoaștem, aveam probleme cu drogurile. Se poate spune că mi-ai salvat viața. Ai construit un microscop cu lumină foarte bun și un laser decent. Ai avut procesoare cuantice cu mult superioare celor pe care le folosim aici, de vreme ce tehnologia Qbit era mult mai avansată. Ai înțeles cum funcționează rezervorul de deprivare și cum să faci laserul funcțional înăuntru. Dar nu erai mulțumită. Teoria ta dintotdeauna era că rezervorul va induce subiectului de test o stare de deprivare a simțurilor atât de intensă, încât atunci când laserul va reactiva coordonatele neuronale pentru o amintire, experiența s-ar transforma într-una complet imersivă, transcendentală.

— Stai, deci toate acestea s-au întâmplat… când?

— În cronologia originală.

Durează un moment până ca ea să proceseze magnitudinea a ceea ce el tocmai a spus.

— Cercetam aplicarea capsulei timpului pentru Alzheimer? întreabă ea.

— Nu cred. Ion căuta aplicațiile de divertisment ale scaunului și cred că la asta lucram. Dar în mod asemănător cu ceea ce am descoperit aici, nu poți decât să oferi cuiva o experiență mai vie a unei amintiri, fără ca persoana să trebuiască să o reia singură. S-au cheltuit zeci de milioane, dar tehnologia aceasta pe care ți-ai construit cariera nu se materializa. Slade se întoarce dinspre fereastră și o privește. Până pe 2 noiembrie 2018.

— Anul 2018.

— Da.

— Adică nouă ani în viitor.

— Corect. În dimineața aceea, s-a întâmplat ceva tragic, accidental și uimitor. Rulai o reactivare de amintire pe un subiect de test nou, pe nume Jon Jordan. Evenimentul de redare era un accident de mașină în care el își pierduse soția. În timp ce totul uruia de zor, el a cedat în rezervorul de deprivare. A fost un stop cardiac masiv. Echipa medicală s-a grăbit să-l scoată afară, dar s-a întâmplat ceva extraordinar. Înainte să se deschidă rezervorul, toți cei din laborator ne-am dat seama că tuturor ne curgea sânge din nas; unii dintre noi aveam dureri de cap foarte puternice și, în loc de Jon Jordan în rezervor, rulam un experiment pe un tip pe nume Michael Dillman. Totul s-a întâmplat cât ai clipi din ochi, ca și când cineva ar fi activat un comutator.

Nimeni nu a înțeles ce se întâmplase. Nu aveam nicio dovadă cum că Jordan pusese vreodată piciorul în laboratorul nostru. Eram tulburați și încercam să găsim o explicație. O poți numi curiozitate bolnavă, dar nu am putut să o las baltă. Am încercat să îl găsesc pe Jordan, să văd ce se întâmplase cu el și unde ajunsese și, ce era cel mai ciudat, ce legătură avea cu amintirea acelui accident de mașină pe care îl reactivam. S-a dovedit că, de fapt, el murise atunci împreună cu soția lui, cu cincisprezece ani în urmă.

Ploaia începe să lovească geamul, iar sunetul răpăiturilor abia este perceptibil din apartamentul Helenei.

Slade se întoarce la fotoliu.

— Cred că am fost primul care și-a dat seama ce se întâmplase: cumva, trimisesei conștiința lui Jon Jordan înapoi într-o amintire. Desigur, nu vom ști niciodată, dar bănuiesc că dezorientarea de a se întoarce în sinele lui mai tânăr a alterat rezultatul accidentului, omorându-l și pe el, și pe soția lui.

Helena ridică privirea de pe peticul de covor la care se holba de ceva vreme, în timp ce înfrunta groaza acestei revelații.

— Marcus, ce ai făcut?

— Aveam patruzeci și șase de ani. Eram dependent. Îmi irosisem timpul. M-am temut că vei distruge scaunul dacă ți-ai da seama de ce este în stare.

— Ce ai făcut?

— Trei zile mai târziu, în noaptea de 5 noiembrie 2018, m-am dus la laborator și am încărcat una dintre amintirile mele în laser. Apoi m-am urcat în rezervor și mi-am administrat o doză letală de clorură de potasiu în sânge. Iisuse, îmi ardea ca focul în vene! Cea mai groaznică durere prin care am trecut vreodată. Mi s-a oprit inima, iar când s-a eliberat DMT-ul, conștiința mea s-a întors într-o amintire care data de când aveam douăzeci de ani. Și acela a fost începutul unei noi cronologii, care s-a ramificat din cea originală, în 1992.

— Pentru întreaga lume?

— Așa se pare.

— Și în aceasta trăim acum?

— Da.

— Ce s-a întâmplat cu cea originală?

— Nu știu. Când încerc să mă gândesc la asta, amintirile sunt cenușii și bântuite. Este ca și cum toată viața ar fi fost scoasă de acolo.

— Deci tu încă îți mai amintești cronologia originală, când erai asistentul meu de laborator de patruzeci și șase de ani?

— Da. Acele amintiri au călătorit cu mine.

— Eu de ce nu le am?

— Gândește-te la experimentul nostru de acum! Tu și cu mine nu ni-l amintim deloc – până când am recuperat totul, până în momentul precis în care Reed a murit în ou și a călătorit înapoi în amintirea lui cu tatuajul. Abia atunci intervin în cronologia actuală amintirile și conștiința ta din cronologia anterioară, când ai încercat să arunci un scaun prin sticlă.

— Deci, peste nouă ani, în noaptea de 5 noiembrie 2018 o să îmi amintesc această viață complet diferită?

— Așa cred. Conștiința și amintirile tale din acea cronologie originală se vor uni cu aceasta. Vei avea două seturi de memorii – una vie și alta moartă.

Ploaia se scurge pe geam, estompând lumea de afară.

— Ai avut nevoie de mine ca să faci scaunul a două oară, spune Helena.

— Este adevărat.

— Și, cu ajutorul cunoștințele tale din viitor, ai construit un imperiu în cronologia asta și m-ai ademenit cu promisiunea finanțării nelimitate, imediat după inovațiile inițiale de la Stanford cu laserul și microscopul cu lumină.

El încuviințează.

— Ca să poți controla complet crearea scaunului și a modului în care a fost utilizat.

El nu spune nimic.

— Practic, m-ai pândit de când ai început această a doua cronologie.