Face un pas înapoi și îl lasă să intre, urmându-l prin holul scurt de la intrare, dincolo de toaletă, până în spațiul principal al locuinței.
— Ce vrei? îl întreabă ea.
El se așază pe brațul unui fotoliu supradimensionat, lângă fereastra care dă spre marea infinită.
— Mi se spune că nu mănânci și că nu faci mișcare, spune el. Că nu ai mai vorbit cu nimeni și că nu ai mai ieșit afară de zile întregi.
— De ce nu mă lași să vorbesc cu părinții mei? De ce nu mă lași să plec?
— Nu ești bine, Helena. Nu ești într-o stare de spirit care să te ajute să protejezi secretul acestui loc.
— Ți-am spus că vreau să renunț. Mama mea este într-o instituție. Nu știu cum se simte. Tata nu mi-a mai auzit vocea de o lună. Sunt sigură că este îngrijorat…
— Știu că nu îți dai seama acum, dar te salvez te ține însăți.
— Of, du-te dracului!
— Ai renunțat pentru că nu ai fost de acord cu direcția în care duceam proiectul ăsta. Nu am făcut decât să îți ofer timp ca să te răzgândești înainte să dai cu piciorul la tot.
— Era proiectul meu.
— Sunt banii mei.
Mâinile ei tremură. De teamă. De furie.
— Nu mai vreau să fac asta, spune ea. Mi-ai distrus visul. M-ai împiedicat să încerc să îmi ajut mama și pe alții ca ea. Vreau să merg acasă. Vei continua să mă ții aici împotriva voinței mele?
— Sigur că nu.
— Deci pot să plec?
— Mai ții minte ce te-am întrebat în prima zi când ai ajuns aici?
Ea clatină din cap, lăcrimând.
— Te-am întrebat dacă vrei să schimbi lumea împreună cu mine. Stăm toți pe umerii tăi, pe munca genială pe care ai făcut-o, așa că am venit aici în dimineața asta ca să îți spun că am reușit.
Ea se uită la el peste măsuța de cafea, iar lacrimile i se scurg pe chip.
— Despre ce vorbești?
— Azi este cea mai mare zi din viața mea și a ta. Este încununarea a tot ce am vrut să realizăm prin munca noastră. Așa că am venit aici ca să sărbătoresc cu tine.
Slade începe să desfacă sârma care ține dopul sticlei de Dom Perignon. Când o scoate, o aruncă pe măsuța de cafea. Apoi, apucând sticla între picioare, scoate cu grijă dopul. Helena îl privește cum toarnă șampanie în cele două pahare, umplându-le cu grijă până sus.
— Ți-ai pierdut mințile, îi spune ea.
— Nu le putem bea încă. Trebuie să așteptăm până la… Își privește Rolexul. 10:15, mai mult sau mai puțin. În timp ce așteptăm, vreau să îți arăt ceva ce s-a întâmplat ieri.
Slade ia DVD-ul de pe măsuța de cafea și-l duce spre dispozitivul de redare. Îl inserează și dă volumul mai mare.
Pe ecran apare un bărbat înalt, emaciat, pe care ea nu l-a mai văzut până atunci. Acesta este întins în scaunul de memorie. Jee-woon Chercover stă aplecat deasupra lui, făcându-i un tatuaj din litere – Miran – pe umărul stâng. Bărbatul emaciat ridică un braț și spune:
— Stop!
Slade intră în cadru.
— Ce este, Reed?
— M-am întors. Sunt aici. Oh, Dumnezeule!
— Despre ce vorbești?
— Experimentul a funcționat.
— Dovedește-mi.
— Numele mamei tale este Susan. Înainte să intru în ou, mi-ai spus să îți spun asta.
Pe ecran, pe chipul lui Slade apare un zâmbet larg.
— La ce oră am făcut experimentul mâine? întreabă el.
— La ora zece dimineața.
Slade oprește televizorul și se uită la Helena.
— Asta ar trebui să aibă sens pentru mine? spune ea.
