Meghan este în viață și nimic nu o va mai lua de lângă el.

Rostește cu voce tare ceva ce seamănă cu o rugăciune, niciodată rostită:

— Dacă mă auzi acum, te rog, nu mă despărți de asta. O să fac orice.

În tăcerea zorilor, nu se aude niciun răspuns.

Mai soarbe o gură de cafea și privește lumina soarelui pătrunzând printre ramurile stejarului și atingând iarba înghețată, ce începe să se dezmorțească.

HELENA

5 iulie 2009

ZIUA 613

În timp ce coboară scara spre al treilea nivel al superstructurii, se gândește la părinții ei – la mama ei, în mod special.

Cu o noapte în urmă, visase vocea mamei ei.

Accentul subtil, sud-vestic.

Vioiciunea ei moale.

Stăteau într-un câmp de lângă vechea fermă în care crescuse. Era o zi de toamnă. Aerul era răcoros și totul era atins de lumina aurie a după-amiezii târzii, în care soarele aluneca pe după munți. Dorothy era tânără, având părul castaniu și bătut de vânt. Chiar dacă nu își mișca buzele, vocea ei era clară și puternic. Helena nu își amintește nimic din ce spusese, ci doar senzația vocii mamei ei reverberând în ea – iubire pură și necondiționată, împreună cu o nostalgie intensă care îi face inima să doară.

Este disperată să discute cu ei, dar de la revelația din urmă cu două săptămâni, când a înțeles că ea și Slade construiseră ceva cu mult mai puternic decât un dispozitiv de imersiune în memorie, nu s-a mai simțit confortabil să abordeze din nou subiectul de a comunica cu mama și tatăl ei.

O va face la momentul potrivit, dar totul este încă prea proaspăt și crud.

Îi este greu să accepte ceea ce crede despre invenția ei accidentală, modul cum a manipulat-o Slade și ce o așteaptă mai departe.

Dar lucrează din nou în laborator.

Face mișcare.

Se face plăcută.

Încearcă să fie utilă.

Când părăsește scara și intră în laborator, simte în sistem un puls de adrenalină. Azi vor face testul numărul nouă pe Reed King, unul nou. Va experimenta cum realitatea îi fuge din nou de sub picioare și nu poate nega incitarea.

Când se apropie de sala de testare, Slade apare de după colț.

— Bună dimineața, spune ea.

— Vino cu mine!

— Ce s-a întâmplat?

— Schimbare de planuri.

Părând încordat și tulburat, o conduce într-o sală de conferințe și închide ușa. Reed este deja la masă; poartă jeanși rupți și un pulover tricotat, iar în mâini ține o cană aburindă de cafea. Timpul petrecut pe platformă pare să îl ajute să mai pună niște carne pe el și să șteargă goliciunea privirii de dependent de droguri.

— Experimentul este anulat, spune Slade, așezându-se în capul mesei.

— Pentru ăsta urma să primesc cincizeci de mii, rostește Reed.

— Îți vei primi banii oricum. Ideea este că deja am efectuat experimentul.

— Despre ce vorbești? întreabă Helena.

Slade se uită la ceas.

— Am derulat experimentul cu cinci minute în urmă. Se uită la Reed. Ai murit.

— Nu asta trebuia să se întâmple? întreabă Reed.

— Ai murit în rezervor, dar nu a avut loc o schimbare de realitate, spune Slade. Chiar ai murit.

— De unde știi toate astea? întreabă Helena.

— După ce Reed a murit, m-am urcat în scaun și am înregistrat o amintire mai timpurie de când m-am tăiat la bărbierit în dimineața asta. Slade ridică capul și atinge o tăietură urâtă de pe linia gâtului. L-am scos pe Reed din rezervor, apoi m-am urcat eu. Am murit și m-am întors la momentul în care mă bărbieream ca să pot să vin aici și să opresc experimentul.

— De ce nu a funcționat? întreabă ea. Numărul sinaptic nu a fost suficient de mare?

— Numărul sinaptic era pe verde.

— Care era amintirea?

— În urmă cu cincisprezece zile. 20 iunie. Prima oară când Reed s-a urcat în rezervor, cu tatuajul complet cu Miranda pe braț.

Este ca și cum ceva s-a detonat în creierul Helenei.

— Serios, a murit, spune ea. Asta nu este o amintire reală.

— Ce vrei să spui?

— Versiunea aceea a evenimentelor nu a avut loc niciodată. Reed nu a primit niciodată un tatuaj. A modificat acea amintire când a murit în rezervor.

Ea se uită acum la Reed, începând să pună piesele cap la cap.

— Ceea ce înseamnă că tu nu ai avut la ce să te întorci.

— Dar îmi amintesc, spune Reed.

— Cum arată în ochii minții? întreabă ea. Întunecat? Static? Nuanțe de gri?

— Ca și când timpul a înghețat.