— Cred că „pândit” e puțin hiperbolic.

— Îmi pare rău, suntem pe o platformă petrolieră dezafectată din mijlocul Pacificului, pe care ai construit-o doar pentru mine – sau mi-a scăpat ceva?

Slade ridică paharul de șampanie și termină de băut.

— Mi-ai furat cealaltă viață.

— Helena…

— Eram căsătorită? Aveam copii?

— Chiar vrei să știi? Acum nu mai contează. Nu s-a întâmplat niciodată.

— Ești un monstru.

Ea se ridică, se duce la fereastră și privește pe geam spre nenumăratele nuanțe de cenușiu – oceanul apropiat și oceanul îndepărtat, straturile nivelate de nori, furtuna care se îndreaptă spre ei. În ultimul an, acest apartament i-a dat din ce în ce mai mult senzația unei închisori, dar niciodată mai mult ca acum. Și își dă seama, în timp ce lacrimile îi curg pe chip, că propria ambiție autodistructivă a adus-o în acest moment și, probabil, și în cel din 2018.

Retrospectiva are și un efect de clarificare a comportamentului lui Slade, mai ales în ceea ce privește ultimatumul său din urmă cu mai multe luni, când o somase să înceapă să ucidă subiecți de testare pentru a accentua experiența de reactivare a amintirii. În momentul acela, îl crezuse doar nesăbuit, mai ales că urmase exodul tuturor celor de pe platformă. Acum, ea înțelege cum era de fapt – meticulos și calculat. El știa că erau pe ultima sută de metri și nu voia nimic altceva decât un echipaj de bază, dedicat, care să fie martor la adevărata funcție a scaunului. Acum, că se gândește la asta, nici nu mai este sigură că ceilalți colegi ai săi au ajuns în siguranță pe țărm.

Până acum, doar bănuise că viața ei ar fi putut să fie în pericol.

Acum este sigură de asta.

— Vorbește-mi, Helena! Nu te retrage în tine din nou.

Răspunsul ei din acest moment va fi probabil factorul determinant în ceea ce Slade va decide să facă în privința ei.

— Sunt furioasă, spune ea.

— E corect. Și eu aș fi.

Până acum, ea a presupus mereu că Slade are un intelect impresionant, că e un maestru în manipularea oamenilor, așa cum tind să fie toți liderii din industrie. Poate că toate acestea sunt încă adevărate, dar o mare parte din succesul și averea lui se datorează, pur și simplu, faptului că el știa evenimentele viitoare. Și intelectului ei.

Pe el, invenția scaunului poate să îl intereseze doar pentru bani. Deja are mai mulți bani, mai multă faimă și putere decât Dumnezeu.

— De vreme ce ai scaunul, spune ea, ce plănuiești să faci cu el?

— Nu știu încă. Mă gândeam că am putea să descoperim împreună asta.

„Aiureli. Știi asta. Ai avut douăzeci și șase de ani până la momentul ăsta ca să îți dai seama”.

— Ajută-mă să perfecționez scaunul, adaugă el. Ajută-mă să-l testez în siguranță. Prima oară nu am putut să îți spun ce voiam – nici a doua oară când am pus întrebarea aceea dar acum știi adevărul, așa că te întreb pentru a treia oară și sper că răspunsul va și da.

— Ce întrebare?

— Helena, vrei să schimbi lumea cu mine?

BARRY

25 – 26 octombrie 2007

Intră în casa lui și închide ușa de la intrare, oprindu-se din nou la oglinda de lângă cuier, ca să se uite la imaginea sinelui său mai tânăr.

Nu este real.

Nu poate fi real.

Julia îi strigă numele din dormitor. Trece de televizor, unde meciul din campionatul mondial încă se difuzează, și o ia pe hol; podeaua scârțâie sub picioarele lui goale în toate locurile cunoscute. Trece de camera lui Meghan, apoi pe lângă o cameră de oaspeți ce servește drept birou, până când ajunge în pragul camerei lui și a Juliei.

Fosta lui soție stă în pat cu o carte deschisă în poală și cu o cană de ceai aburindă pe noptieră.

— Te-am auzit plecând? îl întreabă ea.

Arată atât de diferit…

— Pentru o țigară, da.

— Unde e Meghan?

— S-a dus la Dairy Queen.

— E în timpul săptămânii de școală.

— Se va întoarce până la 22:30.

— A știut cui să ceară voie, nu-i așa?

Julia zâmbește și bate ușor cu palma în cuvertura de lângă ea, iar Barry intră în camera lor. Privirea îi trece peste câteva fotografii de nuntă, apoi una în alb-negru cu Julia ținând-o pe Meghan în noaptea în care s-a născut și, în cele din urmă, peste cea de deasupra patului, cu Noaptea înstelată a lui Van Gogh, pe care au cumpărat-o de la MoMA cu zece ani în urmă, după ce văzuseră originalul. Se urcă în pat și se sprijină de tăblie, lângă Julia. De aproape, pare retușată; pielea îi e prea netedă, abia începând să sugereze ridurile pe care le-a văzut cu două zile în urmă, la brunch.

— De ce nu te uiți la meci? îl întrebă ea.

Ultima oară când au stat în acest pat amândoi a fost în noaptea în care l-a părăsit. L-a privit în ochi și i-a spus: „Îmi pare rău, dar nu te pot separa de toată această durere…”

— Dragule? Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ar fi murit cineva.

N-a mai auzit-o spunându-i „dragule” de ani întregi și… nu, nu se simte ca și când ar fi murit cineva. Simte… o senzație intensă de dezorientare și deconexiune. Ca și când propriul trup este un avatar căruia încă îi descoperă funcționalitatea.

— Sunt bine.

— Oh, vrei să mai încerci o dată, dar de data asta mai convingător?

Oare este posibil ca pierderea pe care a simțit-o de la moartea lui Meghan să îi sângereze în suflet și să i se vadă în ochi chiar și în acest moment imposibil? E oare posibil ca Julia să simtă această schimbare în el, ca pe o frecvență joasă? Pentru că absența tragediei are un efect invers, proporțional cu ceea ce vede când privește în ochii ei. Îl uluiesc. Sunt strălucitori și prezenți, și limpezi. Ochii femeii de care s-a îndrăgostit. Și își dă seama din nou de puterea devastatoare a durerii.

Julia își trece degetele peste ceafa lui, ceea ce îi provoacă fiori pe șira spinării și îi face pielea de găină. N-a mai fost atins de soția lui de un deceniu.

— Ce este? S-a întâmplat ceva la serviciu?

Tehnic, ultima lui zi la muncă a constat în moartea într-un rezervor de deprivare și trimiterea înapoi în orice ar fi asta, așa că…