Durerea morții a devenit o stea stinsă și distantă, iar acum începe să audă sunete, doar tușe la început, înfundate și nedeslușite, apoi căpătând volum și claritate, ca și când cineva ar fi dat încet volumul mai tare.
Crainicii la televizor.
Un telefon care sună în casa lor.
Pașii care se aud pe podeaua de lemn din hol.
Și apoi Meghan, care se află în fața lui. O privește direct în față și îi vede gura mișcându-i-se, apoi îi aude și vocea – prea slabă, prea distantă ca să înțeleagă cuvinte specifice, dar recunoaște acel ton familiar care s-a stins în tăcere din amintirea lui în ultimii unsprezece ani.
Este frumoasă. Este plină de viață. Stă în fața televizorului, blocând ecranul, cu ghiozdanul peste un umăr, în blugi, cu un pulover turcoaz, cu părul strâns la spate într-o coadă de cal.
E totul prea intens. Mai rău decât tortura asfixierii și la fel de mult în afara controlului său, pentru că nu este o amintire pe care o reia din voință proprie. Este cumva proiectată pentru el, împotriva voinței sale, și se gândește că poate există un motiv pentru care amintirile noastre sunt păstrate neclare și în ceață. Poate că abstractizarea lor servește drept anestezic, un tampon care ne protejează de agonia timpului și a tot ceea ce fură și șterge.
Vrea să iasă din această amintire, dar nu poate pleca. Toate simțurile îi sunt complet implicate. Totul este la fel de limpede și de viu precum existența. Doar că nu are control. Nu poate să facă nimic, ci doar să privească prin ochii sinelui său cu unsprezece ani mai tânăr și să asculte ultima conversație pe care a avut-o cu fiica sa; simte vibrația laringelui său, apoi mișcarea gurii și a buzelor sale formând cuvinte.
— Ai vorbit cu mama despre asta?
Vocea lui nu sună deloc ciudat. Se aude și sună exact la fel ca atunci când vorbește.
— Nu, am venit la tine.
— Ți-ai făcut temele?
— Nu, de aceea vreau să merg.
Barry își simte sinele mai tânăr aplecându-se pe lângă Meghan cum Todd Helton dă următoarea lovitură. Alergătorul de la baza a treia nimerește, dar Helton este eliminat.
— Tată, nici măcar nu mă asculți!
— Te ascult.
Acum se uită din nou la ea.
— Mindy este partenera mea de laborator și avem de făcut chestia asta, care trebuie să fie gata miercurea viitoare.
— Pentru ce?
— Biologie.
— Cine o să mai fie acolo?
— Of, Dumnezeule, sunt eu, Mindy, poate Jacob, Kevin și Sarah. Acum se privește cum ridică brațul stâng ca să se uite la ceas – unul pe care îl va pierde când se va muta din casa asta după zece luni, în urma morții lui Meghan și a decompresiei explozive a căsniciei sale.
Este puțin peste 20:30.
— Deci pot să plec?
Spune nu!
— Să fii înapoi nu mai târziu de zece, da?
— Unsprezece.
— Unsprezece este pentru weekenduri, știi bine asta.
— Zece și jumătate.
— Bine, las-o baltă!
— Bine, zece și un sfert.
— Glumești acum?
— Îmi ia zece minute ca să ajung acolo. Asta dacă nu vrei să mă duci cu mașina. Uau! Reprimase acest moment, pentru că era prea dureros. Sugerase s-o ducă cu mașina, iar el refuzase. Dacă ar fi dus-o, ar fi fost încă în viață.
Da! Condu-o! Condu-o, idiotule!
— Draga mea, mă uit la meci.
— Zece și jumătate, atunci?
Își simte buzele curbându-i-se într-un zâmbet și își amintește acut sentimentul de mult pierdut al pierderii într-o negociere cu fiica lui. Enervarea, dar și mândria că educa o femeie hotărâtă, care lupta pentru lucrurile pe care le voia.
Își amintește că spera ca acel foc să îi rămână și în viața de adult.
— Bine. Meghan se îndreaptă spre ușă. Dar niciun minut mai târziu. Am cuvântul tău?
Oprește-o!
