— Atunci, nu este o amintire reală. Este… Nu știu cum să-i spun. Falsă. Artificială.

— Moartă, spuse Slade, privind din nou la ceas.

— Deci acesta nu a fost un accident. Ea se uită fix la Slade, dincolo de masă. Știai.

— Amintirile false mă fascinează.

— De ce?

— Reprezintă… o altă dimensiune a mișcării.

— Nu știu ce dracului înseamnă asta, dar ieri am căzut de acord că nu vei încerca să mapezi o…

— De fiecare dată când Reed moare în rezervor, abandonează un șir de amintiri care devin moarte în mințile noastre după ce facem mutarea. Dar ce se întâmplă, de fapt, cu acele cronologii? Au fost cu adevărat distruse sau sunt încă acolo, undeva, dincolo de puterea noastră de influență? Slade se uită din nou la ceas. Îmi amintesc totul de la experimentul pe care l-am făcut în dimineața asta, iar voi doi veți căpăta acele amintiri moarte dintr-o clipă în alta.

Stau în tăcere la masă, iar pe Helena o cuprinde o răceală inexplicabilă.

Tulburăm lucruri pe care nu ar trebui să le tulburăm.

Simte cum durerea vine în spatele ochilor. Întinde mâna și apucă mai multe șervețele din cutia de Kleenex pentru a opri sângerarea din nas.

Amintirea moartă a testului lor eșuat dă năvală.

Reed făcând stop cardiac în rezervor.

Zece minute.

Cincisprezece.

Ea țipând la Slade să facă ceva.

Grăbindu-se spre sala de testare, deschizând ușa rezervorului de deprivare.

Reed plutind liniștit înăuntru.

Mort, încremenit.

Trăgându-l afară împreună cu Slade și așezându-l ud pe podea.

Efectuând manevrele de resuscitare în timp ce doctorul Wilson spune la interfon: „Nu are rost, Helena. S-a dus de prea multă vreme”.

Continuând oricum, cu transpirația curgându-i în ochi în timp ce Slade dispare pe hol, în sala cu scaunul.

Renunțând să-l mai salveze pe Reed până când Slade revine – stând în colț și încercând să se împace cu ideea că, într-adevăr, uciseseră un om. Nu doar un om. El era responsabilitatea ei. Era acolo din cauza unui lucru construit de ea.

Slade începe să se dezbrace.

— Ce faci? îl întrebă ea.

— Repar asta. Apoi se uită spre geamul semiopac dintre sala de testare și camera de control. Poate cineva s-o scoată de aici, vă rog?

Oamenii lui Slade dau buzna înăuntru, iar el se urcă gol în rezervor.

— Vă rugăm să veniți cu noi, doctore Smith.

Ridicându-se încet, ieșind fără voia ei în camera de control, unde se așază în spatele lui Sergei și doctorului Wilson, care reactivează amintirea lui Slade cu tăietura la bărbierit.

Tot timpul acesta gândindu-se: „E greșit, e greșit, e greșit! Până când…”

Dintr-odată, se află chiar aici, în această sală de conferințe, oprind sângele cu șervețelul.

Helena se uită la Slade.

El se uită la Reed, care se holbează în gol cu un fel de zâmbet fermecat.

— Reed? întrebă Slade.

Bărbatul nu răspunde.

— Reed, mă auzi?

Reed întoarce încet capul până când ajunge să îl privească pe Slade, iar sângele i se scurge pe buze, picurând pe masă.

— Am murit, spune Reed.

— Știu. M-am întors într-o amintire ca să salvez…

— Și a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.

— Ce ai văzut? întrebă Slade.

— Am văzut… Se străduiește să exprime totul în cuvinte. Totul.

— Nu știu ce înseamnă asta, Reed.

— Fiecare moment al vieții mele. Goneam printr-un tunel care era plin de amintiri și era atât de frumos… Am găsit una pe care o uitasem. O amintire deosebită. Cred că a fost prima mea amintire.

— Cu ce? întreabă Helena.

— Aveam doi, poate trei ani. Stăteam în poala cuiva pe o plajă și nu puteam să mă întorc să îi văd fața, dar știu că era tatăl meu. Eram la Cape May, pe Jersey Shore, unde obișnuiam să mergem în vacanță. Nu o puteam vedea, dar știu că și mama era în spatele meu, iar fratele meu, Will, stătea în depărtare, în apă, lăsând valurile să-l lovească. Mirosea a ocean, a cremă solară și a prăjiturile pe care cineva le vindea în spatele nostru pe faleză. Acum i se scurg lacrimi pe obraji. Nu am mai simțit în toată viața mea o asemenea iubire. Totul bine. Sigur. Era un moment perfect înainte…

— Ce? întreabă Slade.

— Înainte să devin eu. Se șterge la ochi și se uită la Slade. N-ar fi trebuit să mă salvezi. N-ar fi trebuit să mă aduci înapoi.

— Despre ce vorbești?

— Aș fi rămas pentru totdeauna în acel moment.