El zâmbește.

— Nu știu. Poate că atunci când am împlinit patruzeci de ani.

Ea îl privește o clipă, îndreptându-și din nou atenția spre tabla de șah când Meghan face următoarea mișcare.

•

Trăiește zilele și doarme nopțile.

Merge la petreceri la care deja a fost, urmărește meciuri pe care deja le-a văzut, rezolvă cazuri pe care deja le-a rezolvat.

Asta îl face să se întrebe despre déjà vu-ul care l-a bântuit în viața sa anterioară – senzația perpetuă că făcea sau vedea ceva ce mai văzuse înainte.

Și se întreabă: déjà-vu-ul este, de fapt, spectrul cronologiilor false care nu s-au întâmplat niciodată, dar și-au proiectat umbrele asupra realității?

HELENA

22 octombrie 2007

Stă din nou la vechiul ei birou, în adâncurile îmbâcsite ale clădirii de neuroștiințe din Palo Alto, prinsă într-o tranziție dintre memorie și realitate.

Durerea morții în rezervor este încă proaspătă – arsura în plămânii înfometați de oxigen, greutatea insuportabilă a inimii paralizate, panica și teama – și se întreabă dacă planul ei va funcționa. Și apoi, când programul de reactivare a memoriei este în sfârșit inițiat și laserul pornit, bucurie pură și eliberare. Slade avea dreptate. În lipsa DMT-ului, experiența reactivării unei amintiri nu e nimic altceva decât urmărirea unui film văzut deja de o mie de ori. Acum este ca și cum l-ar trăi.

Jee-woon stă în fața ei, iar chipul lui devine din ce în ce mai clar. Ea se întreabă dacă el observă ceva ciudat la ea, de vreme ce încă nu are control asupra corpului ei. Dar prinde cuvinte ici și colo – bucăți dintr-o conversație familiară.

— … foarte impresionat de articolul care descrie memoria pe care l-ai publicat în Neuron.

Controlul ei muscular începe din vârfurile degetelor de la mâini și picioare, apoi trece spre interior, prin brațe și picioare, până când își poate controla abilitatea de a clipi și înghiți. Brusc, trupul ei pare să îi aparțină din nou și este inundată de entuziasmul posesiei totale. Se află complet în interiorul sinelui său mai tânăr.

Privește în jur, în biroul ei, spre pereții acoperiți cu imagini de înaltă rezoluție cu amintiri ale șoarecilor. Cu o clipă în urmă, se afla la două sute șaptezeci și opt de kilometri distanță de coasta nordică a Californiei, cu aproape doi ani în viitor, murind în rezervorul de deprivare de la etajul al treilea al platformei petroliere a lui Slade.

— E totul în ordine? o întrebă Jee-woon.

— Da. Îmi pare rău. Ce spuneai?

— Angajatorul meu este foarte impresionat de munca ta.

— Angajatorul tău are un nume? îl întreabă ea.

— Ei bine, asta depinde.

— De…?

— De cum decurge această conversație.

Să poarte această conversație pentru a doua oară pare perfect normal și extrem de ireal. Este, fără îndoială, cel mai ciudat moment din întreaga ei existență și trebuie să se forțeze să se concentreze.

Se uită la Jee-woon și spune:

— De ce aș purta o conversație cu cineva când nici nu știu în numele cui vorbește?

— Pentru că banii tăi de la Stanford se vor termina în șase săptămâni.

Caută în desaga de piele și scoate un document într-o mapă bleumarin – propunerea ei de finanțare.

În timp ce Jee-woon încearcă să o convingă să vină să lucreze pentru șeful lui pentru a beneficia de o finanțare nelimitată, ea se uită la acea propunere de finanțare gândindu-se: „Am făcut-o. Am construit scaunul și este cu mult mai puternic decât mi-am imaginat că ar putea fi vreodată”.

— Ai nevoie de o echipă de programatori care să te ajute să proiectezi un algoritm pentru catalogarea și proiecția amintirilor complexe. Microscoape cu lumină de ultimă generație și lasere optogenetice. Infrastructura pentru teste pe oameni.

Platforma imersivă pentru proiectarea amintirilor de lungă durată, explicite, episodice.

A construit-o. Și a funcționat.

— Helena?

Acum Jee-woon se uită la ea peste birou, care arată dezastruos.

— Da?

— Vrei să vii să lucrezi cu Marcus Slade?

În noaptea în care Reed s-a sinucis, ea s-a strecurat în laborator și, utilizând un acces de tip backdoor în sistem, pe care îl convinsese pe Raj să îl încorporeze înainte să plece, a mapat o amintire a acelui moment – Jee-woon apărând la laboratorul ei de la Stanford. Lăsase o amprentă neuronală suficient de mare încât să fie viabilă pentru întoarcere. Apoi a programat secvența de reactivare a memoriei, a pregătit cocktailul de medicamente și s-a urcat în rezervor la 3:30 dimineața.

— Helena? Ce spui? o întreabă Jee-woon.

Scoate încă un document din desaga lui și i-l înmânează.

— Ce este asta? întreabă ea, deși știe deja.

Un document pe care l-a semnat în ceea ce este acum o amintire moartă.

— Un acord de angajare și de confidențialitate. Nenegociabil. Cred că termenii financiari ți se vor părea foarte generoși.

BARRY

ianuarie 2008 – mai 2010

Și apoi, viața pare din nou la fel. Zilele trec însoțite de o senzație de asemănare și de accelerare, dar cele mai multe trec fără ca el să se gândească vreun pic că își trăiește viața din nou.

HELENA

22 octombrie 2007 – august 2010

Mirosul apei de colonie a lui Jee-woon încă persistă în ascensor când Helena urcă la primul etaj al clădirii de neuroștiințe. Au trecut aproape doi ani de când a pus piciorul prima oară în campusul de la Stanford. De când a pus piciorul pe uscat. Verdele arborilor și al ierbii o impresionează până la lacrimi. Felul în care trece lumina soarelui prin frunzele tremurătoare. Mirosul florilor. Sunetul păsărilor care nu trăiesc pe mare.

Ziua de toamnă este luminoasă și caldă, iar ea continuă să privească data pe ecranul telefonului cu clapetă, pentru că unei părți din ea încă nu-i vine să creadă că este 22 octombrie 2007.

Jeepul ei o așteaptă în parcarea profesorilor. Se urcă pe scaunul încălzit de soare și scoate cheia din rucsac.