— Ce mi se întâmplă? îl întreabă Barry.
— Știu că ești confuz și dezorientat, dar nu va dura. Sunt aici ca să îmi îndeplinesc ultima parte a contractului de angajare. Ai priceput deja?
— Ce să pricep?
— Ce a făcut șeful meu pentru tine.
— E real?
— Asta e real.
— Cum?
— Ești din nou cu fiica ta, iar ea este în viață. Contează? După seara asta, nu mă vei mai revedea, dar trebuie să îți spun ceva. Sunt reguli de bază și sunt simple. Nu încerca să modifici sistemul cu ajutorul cunoștințelor tale despre ce urmează. Doar trăiește-ți viața din nou. Trăiește-o puțin mai bine. Și nu spune nimănui. Nici soției tale. Nici fiicei tale. Nimănui.
— Dacă vreau să mă întorc?
— Tehnologia care te-a adus aici nici nu a fost încă inventată.
Vince se întoarce să plece.
— Cum îi pot mulțumi pentru asta? îl întrebă Barry, din nou cu lacrimi în ochi.
— Chiar acum, în 2018, se uită la tine și la familia ta. Să sperăm că vede că ai profitat la maximum de această șansă. Că ești fericit. Că fiica ta e bine. Și, cel mai important, că ți-ai ținut gura și ai respectat regulile pe care tocmai ți le-am spus. Așa îi poți mulțumi.
— Ce vrei să spui prin „chiar acum, în 2018”?
El ridică din umeri.
— Timpul este o iluzie, o construcție realizată de memoria umană. Nu există trecut, prezent sau viitor. Totul se întâmplă acum.
Barry încearcă să înțeleagă, dar este prea mult de procesat.
— Și tu te-ai întors, nu?
— Puțin mai departe decât tine. Deja îmi retrăiesc viața de trei ani.
— De ce?
— Am dat-o în bară când eram polițist. M-am încurcat cu oameni nepotriviți. Acum am un magazin de momeală de pescuit și viața e frumoasă. Succes cu a doua ta șansă!
Vince se întoarce și dispare în noapte.
CARTEA A DOUA
Îmi doresc să fi știut ceea ce știu acum pe când eram mai tânăr.
Faces, „Ohh La La”
HELENA
20 iunie 2009
ZIUA 598
Helena stă pe canapea în apartamentul ei, încercând să înțeleagă dimensiunea ultimelor treizeci de minute din viața ei. Primul ei gând este că nu se poate să fie adevărat, că este un fel de truc sau de iluzie. Dar vede în continuare tatuajul terminat cu Miranda de pe umărul dependentului de heroină; și tatuajul neterminat în videoclipul pe care tocmai i l-a arătat Slade. Și știe că, într-un fel, chiar dacă are o amintire bogată și detaliată a experimentului din dimineața aceea – până în momentul aruncării unui scaun spre o fereastră –, nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Și că există precum o ramură moartă a memoriei ei în structura neuronală a creierului său. Singurul lucru cu care îl poate compara este amintirea unui vis foarte detaliat.
— Spune-mi ce îți trece prin cap acum, îi zice Slade.
Își fixează privirea asupra lui.
— Această procedură – a muri în rezervorul de deprivare când se reactivează o amintire – chiar poate să modifice trecutul?
— Nu există trecut.
— Asta e o nebunie.
— Ce? Tu poți să ai teoriile tale, dar eu nu le pot avea pe ale mele?
— Explică.
— Ai spus chiar tu. „Acum” este o iluzie, un accident legat de felul în care creierele noastre procesează realitatea.
— Asta e doar… un rahat de filosofie de student din primul an.
— Strămoșii noștri trăiau în oceane. Din cauza modului în care lumina călătorește prin apă în comparație cu aerul, volumul lor senzorial – regiunea în care puteau căuta prada – era limitat la volumul motrice – regiunea pe care o puteau ajunge și cu care puteau interacționa. Care crezi că ar putea fi rezultatul acestui fapt?
Ea se gândește la întrebare.
